Mersul la școală reprezintă o etapă importantă în viața copilului: interacționează cu alți colegi, cu învățătoarea, are mai multe saricini și responsabilități decât la grădiniță. Acest lucru poate determina schimbări în comportamentul și mentalitatea lui, iar criza vârstei de șapte ani trebuie tratată cu seriozitate.
Despre ce înseamnă criza vârstei de șapte ani, despre schimbările care se produc în viața copilului, importanța comunicării dintre psiholog, părinte și cadru didactic, dar și despre cum gestionăm această etapă eficient vorbim cu Mihaela Scăunașu, psihoterapeut în cadrul Școlii Gimnaziale Terraveda din Craiova.
Media10: Ce este criza vârstei de șapte ani?
Mihaela Scăunașu: În primul rând, aș redenumi acest termen pentru că este pur și simplu o altă provocare specifică unei perioade de vârstă. S-a mediatizat această etapă din jurul vârstei de șapte ani tocmai pentru că atunci își formează propriul „eu”, adică i se conturează personalitatea definitiv. În tratatele de specialitate, se spune că personalitatea se formează până pe la șapte-opt ani, deci coincide cu această vârstă. Până la șapte ani, copilul absoarbe tot ceea ce vede în jurul lui, tot ceea ce trăiește, ce simte, observă comportamente, în special la persoanele foarte apropiate, și își formează propria personalitate. În al doilea rând, odată cu acest contur de personalitate, copiii încep să aibă nevoie din ce în ce mai mult de autonomie. Astfel, încep provocări specifice vârstei, și anume: doresc să-și impună punctul de vedere mai mult, uneori pot să refuze să asculte de orice autoritate din jur, mai ales că este o trecere relativ bruscă de la grădiniță la școală. Totuși, este bine faptul că există clasa pregătitoare, care face trecerea mult mai ușoară. Din clasa I încep și mai multe „pretenții”, mai multe presiuni din partea școlii: teme, lucruri mai importante de învățat sau de aprofundat.
„Copiii se confundă ușor cu adulții din jur”
Media10: Cum se caracterizează această perioadă?
Mihaela Scăunașu: Pot să apară foarte multe răspunsuri de NU la orice din exterior, se pot revolta ușor dacă nu obțin ceea ce vor, atitudinea poate să fie una capricioasă, hiperactivă, pot să treacă ușor de la o stare la alta sau chiar să încerce să depășească anumite limite. În această perioadă, copiii se confundă ușor cu adulții din jur și cred că pot să facă aceleași lucruri ca ei. În momentul în care vor să facă asta și văd că nu reușesc sau le sunt puse anumite rezistențe din afară, devine copleșitor și răspund cu foarte multă furie. Aici intervin părinții, cadrele didactice în ideea de a le oferi spațiu, de a-i învăța să își normalizeze emoțiile, să și le exprime într-un mod sănătos. Asta este cea mai mare provocare, din punctul meu de vedere, și cred că este nevoie de foarte multă educație psihologică a adulților din jurul copilului. Această etapă vine la pachet cu multe emoții destul de copleșitoare și este important ca adulții din jur să știe cum să gestioneze reacțiile, manifestările lor.
Media10: Ce schimbări se produc în comportamentul și mentalitatea copilului când trece prin această etapă?
Mihaela Scăunașu: Părinții, dacă apelează la serviciile psihologice, fie că vorbim de cabinet privat sau de școală, în general vin sau le sesizăm noi, la rândul nostru, ca fiind la extreme. Copilul poste să fie foarte închis, supus și să nu-și exprime absolut deloc emoțiile, lucru care poate părea în regulă, dar, în esență, este doar multă reprimare și nu are cum să fie sănătos pe termen lung. Pe de altă parte, la extrema cealaltă, este copilul care se revoltă ușor, care are reacții agresive, în special cu cei din jur, și este nevoie să se intervină pentru că afectează dinamica întregii clase, lucru care, evident, nu este în regulă pentru ceilalți. Acesta este genul de comportament mai ușor sesizabil decât la cei supuși, care nu reacționează de niciun fel, țin foarte mult în ei și îi putem trece ușor cu vederea. Este important să înțelegem că ambele extreme sunt la fel de dăunătoare pentru copil și trebuie să existe un echilibru. Dacă este supus, nu reacționează și își vede de treaba lui, asta nu înseamnă neapărat că este bine. Acolo este multă presiune, iar când ne așteptăm mai puțin poate să reacționeze într-un mod destul de impactant.
Media10: Cât de impotant este ca părinții să conștientizeze această etapă din viața copilului și să o gestioneze corect?
Mihaela Scăunașu: Din punctul meu de vedere, părintele trebuie să fie foarte informat. Cu cât părinții se informează, cu atât înțeleg mai bine aceste etape, reușesc să le prevină mult mai ușor și să le normalizeze, pentru că aici este provocarea cea mai mare. În momentul în care apare o etapă nouă și părintele nu știe să o gestioneze, inevitabil se poate panica, poate fi depășit și, automat, îi transmite starea copilului. Acesta se va simți în nesiguranță, sentiment care pleacă, de fapt, de la părinte care se simte depășit. Atâta timp cât ei știu aceste etape, știu ce înseamnă ele și cum trebuie să proceze, clar îi vor transmite și copilului o siguranță, că știu ce au de făcut, că sunt ca niște stâlpi pentru ei, iar copilul percepe și el, la rândul lui, lucrurile mai ușor.
Ce pot face părinții?
Media10: Cum putem, ca părinți, să îl ajutăm pe cel mic să treacă mai ușor prin această etapă?
Mihaela Scăunașu: În primul rând, e important ca părinții să îi dea sarcini copilului pentru a-l responsabiliza. Așa cum spuneam la început, nevoia lor de autonomie crește și ei chiar sunt încântați uneori să primească aceste sarcini. Pe termen lung, acestea le pot dezvolta o rutină ca ei să se simtă în siguranță. Copiii, în general, au nevoie de rutină. În al doilea rând, este important să îi lase să își consume energia. Am observat în școală că, la începutul săptămânii, copiii vin foarte agitați. Asta ne face să ne gândim că poate că nu și-au consumat suficient energia în weekend și este important ca părinții să îi încurajeze în acest sens. Absolut orice tip de mișcare este bine-venită, fie că vorbim de plimbări, un sport sau pur și simplu de joacă în aer liber. În al treilea rând, este important să se laude comportamentele pozitive. Decât să mergem să insistăm pe cele negative, să explicăm și să ținem teorii care, mai mult ca sigur, nu ajung la copil, mai bine găsim alte modalități prin care să ajungă informația la el. Ca și reper, e foarte important, în momentul în care copilul face ceva bine, noi să meționăm lucrul acesta, adică să nu trecem cu vederea. Trebuie să avem răbdare pentru că sunt multe schimbări care apar, ei nu capacitatea neuronală să le înțeleagă și au nevoie din partea adulților de spațiu.
De asemenea, lucrurile pe care nu au voie să le facă trebuie să fie explicate și argumentate foarte clar, adică nu este suficient să interzicem ceva pentru că așa vrem noi. Asta presupune ca părinții să aibă acea disponibiliate, să fie într-o stare oarecum bună de funcționare, să nu fie irascibili sau obosiți încât să poată să explice, să aducă argumente. Ce ar mai putea să facă părinții este să impună anumite reguli. Regulile foarte clare sunt importante și, evident, nu se încalcă. E foarte important acest lucru pentru că altfel bulversăm copilul și va învăța să facă același lucru. Pe lângă asta, de oricâtă autonomie ar avea ei nevoie, sunt lucruri pe care încă nu pot să le facă singuri. Este normal și de asta e nevoie ca părinții să îi ajute, să fie acolo și să petreacă cât mai mult timp împreună, timp de calitate. Pe de altă parte, să îi lase, în limietele sănătoase, să experimenteze cât mai mult și să învețe din greșelile pe care le fac, adică să nu îi țină într-o hiperprotecție.
Media10: După cât timp se văd rezultatele în acest proces?
Mihaela Scăunașu: Aici depinde foarte mult de părinți. Sunt părinți foarte receptivi care vin deschiși să facă ceva, care își asumă faptul că depinde de ei să facă și să implementeze aceste lucruri, iar rezultatele pot să fie foarte rapide. Am avut situații în care cum au plecat de la prima întâlnire au procedat diferit sau, cel puțin, au acordat o mai multă atenție în direcția asta. Pe de altă parte, există și cazuri în care părinții nu sunt atât de deschiși și încă așteaptă niște rezolvări din afară fără ca ei să facă neapărat ceva, lucru care înseamnă că rezultatele pot să nu apară, de cele mai multe ori.
„Încercăm să integrăm copilul, să îi ascultăm nevoile”
Media10: Ce faci în situația în care părinții nu sunt deschiși, nu cooperează?
Mihaela Scăunașu: În primul rând, dacă părinții sunt sau nu deschiși, asta depinde și de câte „rezistențe” au. Trebuie să lucrăm mai întâi cu aceste „rezistențe” și cu tot bagajul emoțional acumulat din copilăria lor. Poate că unii nu înțeleg din prima, poate au nevoie de mai mult timp, dar, la un moment dat, se produce un declick și își dau seama că de ei depinde foarte mult ce se întâmplă cu copilul. Fiecare este în ritmul lui și noi nu putem să grăbim acest proces. Ce putem face este să le explicăm, să le oferim susținerea noastră, însă doar atât. Dacă părinții nu sunt suficient de deschiși să facă niște schimbări acasă, atunci încercăm în mediul școlar.
În al doilea rând, pe lângă susținerea mea ca psiholog, există foarte mult deschiderea și susținerea cadrelor didactice. Chiar dacă părinții nu sunt uneori de partea noastră, facem cumva încât la școală să reușim să gestionăm anumite situații. Este o echipă, cel puțin din perspectiva școlii. Noi sperăm tot timpul ca părinții să ni se alăture și lucrurile să înceapă să se miște în această direcție, însă, dacă nu se întâmplă asta și părinții nu sunt deschiși, încercăm măcar la școală să facem lucrurile diferit. Încercăm să integrăm copilul, să îi ascultăm nevoile, să mobilizăm și restul colegilor să înțeleagă unele comportamente, să știe și ei, la rândul lor, cum să le gestioneze. Până la urmă, dacă vorbim de un colectiv, este un sistem care funcționează cu toate elementele la unison, adică dacă se schimbă unul, automat se schimbă toate și e normal să lucrăm sistemic, să ținem cont de tot colectivul.
„Ne oprim un pic din modul de pilot automat în care trăim și ieșim din acel tipar”
Media10: Care este cea mai eficientă metodă pe care tu o folosești și dă rezultate bune?
Mihaela Scăunașu: Nu știu dacă aș putea să o numesc metodă, însă cel mai eficient și cel mai la îndemână lucru este să ne oprim un pic din modul de pilot automat în care trăim și să ieșim din acel tipar. De exemplu, dacă copilul face ceva și părintele se enervează, acesta este momentul ideal în care ar trebui să ne oprim un pic, să ne dăm un pas în spate astfel încât să lăsăm toată acea presiune să scadă și apoi să creăm o conexiune cu copilul. Deci să nu acționăm impulsiv în acea avalanșă emoțională, ci să încercăm să creeăm o conexiune dintr-o altă stare. Poate pare abstract ceea ce zic, însă, în esență, lucrurile sunt foarte simple. Este foarte important ca părinții să învețe zilnic să facă acest lucru, să se oprească din când în când și să încetinească ritmul, să se rupă de tiparul normal în care funcționează și să o ia un pic mai ușor. Astfel, înțeleg că nu este imperios necesar să-i explice lucrurile respective atunci, ci peste 10 minute poate că lucrurile vor sta diferit și le va putea explica dintr-o altă stare, iar copilul le va înțelege și le va recepționa altfel.
În momentul în care noi mergem cu agresivitate asupra copiilor, ei se simt în pericol pentru că orice semn de agresivitate pentru ei înseamnă că nu mai sunt în siguranță, înseamnă că li se poate întâmpla orice, încep să se protejeze și nu mai recepționează absolut nimic. Când părintele vede acest lucru, tinde să se ducă și mai mult asupra lui să-i explice, să se enerveze și mai mult, iar asta înseamnă o supraprotecție a copilului. Astfel, el își creează tot felul de mecanisme încât să nu mai audă, să nu mai aibă contact cu exteriorul și este doar un cerc vicios din care nu mai pot să iasă.
Media10: Ce efecte se pot resimți asupra copilului pe termen lung dacă părinții nu cer ajutorul unui specialist în această etapă?
Mihaela Scăunașu: Clar există niște consecințe dacă noi, ca și adulți, nu conștientizăm aceste etape, nu conștientizăm schimbările prin care copilul trece și nu suntem acolo să gestionăm toate aceste lucruri. În general, cu cât copiii se simt mai neînțeleși, cu cât nevoile nu le sunt satisfăcute, cu atât devine mai frustrant pentru ei. Asta înseamnă că le scade încrederea în sine, pot să dezvolte diverse tipuri de atașament care, pe termen lung, se pot manifesta în relațiile pe care și le creează. Mai târziu, devin adulții care pun foarte multă presiune pe ei, care tind să ducă totul către perfecționism, care sunt anxioși, care pot să manifeste atacuri de panică și așa mai departe. Până la urmă, totul pleacă de la această presiune pe care copilul o resimte având atâtea schimbări, iar dacă nu există acolo adulții care să știe cum să o gestioneze și să o mai elibereze, el continuă să facă lucrul acesta. Copiii, ulterior adulții, fie sunt foarte închiși, se apără foarte mult, comunică greu, nu creează relații, fie sunt genul de persoane dificile, care se revoltă ușor, care vor să atragă atenția, care sunt cei problematici într-o echipă, cu ego foarte mare.
