Copiii cu deficit de atenție și de concentrare sunt cei care, de fapt, au o relație dezechilibrată cu ei, cu propria lor ființă. Un copil care se simte înțeles, sprijinit, ascultat va fi un copil compliant, iar acest deficit va putea fi corectat. ADHD este o afecțiune care îi îngrijorează pe părinți, mai ales că mulți dintre ei nu știu cum să abordeze situația și caută un „tratament minune” care să rezolve „problema”. Ei bine, acești copii sunt normali și au nevoie doar să fie înțeleși, să se simtă ascultați, dar cel mai important, au nevoie să fie ajutați în ceea ce privește construirea unei relații sănătoase cu propriul sine.
Crizele de furie sunt normale până la o anumită vârstă
Sunt copii care prezintă stări de furie atunci când ceva nu le convine, așa-numitele trantrumuri, iar părinții, de multe ori, nu le acordă atenție. Tantrumurile apar, de obicei, când copiii sunt mici, până la grădiniță. La vârsta școlară, nu este normal să existe aceste crize de furie și acesta poate fi primul semn al tulburării hiperkinetice cu deficit de atenție.
„Sunt și comportamente permise. De exemplu, copilul poate să aibă un tantrum și este în regulă. Tantrumurile sunt stările de furie pe care copiii le manifestă până la anumite vârste. Când vorbim de vârsta școlară, nu este în regulă să se manifeste atât de des. Nu e normal ca un copil să țipe sau să manifeste opoziționism la orice”, spune Iuliana Bulacu, psihoterapeut la Școala Gimnazială „Terraveda”.
Mulți părinți merg cu cel mic la un psihoterapeut atunci când observă că nu se mai pot înțelege cu copilul, însă sunt cazuri în care acesta nu ne poate ajuta. Părinții trebuie să apeleze prima dată la un clinician ca să se facă o evaluare. Mai apoi, poate fi nevoie de o abordare multidisplinară, alături de psihiatru, pediatru și psihoterapeut.
„În această situație, îi îndrum către un clinician, să facă o evaluare și să li se pună un diagnostic. Sunt și probleme care nu pot fi corectate doar cu psihoterapie, poate e nevoie de un lucru în tandem. Copilul urmează un tratament psihiatric, își liniștește corpul, iar după aceea poate să vină la terapie și să lucrez cu el”, explică psihoterapeutul.
Cum ne poate ajuta pishoterapeutul?
Rolul psihoterapeutului este acela de a-l ajuta pe copil să se conecteze cu corpul său, cu emoțiile și nevoile pe care le are. Un copil care are o relație sănătoasă cu propriul sine va putea să realționeze și cu cei din jurul său. De multe ori, copiii sunt oglinda părinților. Dacă există o problemă în relația părinților, atunci copilul nu se va simți în siguranță, nu se va simți ascultat, înțeles și aceste lucruri se vor răsfrânge asupra comportamentului său.
„Eu lucrez cu copiii prin tehnici mindfulness, care îi ajută să stea cât mai mult în corp, să-și înțeleagă emoțiile, nevoile corpului. Totul pleacă de la relația noastră cu noi, cu propriul sine. După ce sunt bine cu mine, pot să relaționez dintr-o stare de bine și cu ceilalți. Le recomand părinților, pe lângă această investigație a copiilor, să se întoarcă și către ei. Copilul se hrănește din relația psiho-emoțională a părinților”, precizează Iuliana Bulacu.
„Cel mai mare beneficiu pe care îl are copilul este atunci când părintele lucrează cu el”
Părinții sunt principalii pioni atunci când vorbim de schimbarea comportamentului pe care copiii îl manifestă. Prin urmare, psihoterapia se adresează părinților, în primul rând, care trebuie să învețe și să aplice acasă tehnicile abordate de specialist. Trebuie să înțelegem că tot acest proces de vindecare ține de contribuția pe care o are familia. Chiar dacă copilul este bine la psihoterapie, acesta va reveni în mediul familial, unde are nevoie de sprijin și înțelegere pentru a reuși să se mențină echilibrat.
„Prima dată vin cu toții la terapie ca să pot observa dinamica familială. Ulterior, vorbesc numai cu părinții, pentru că aceste comportamente pe care copilul le manifestă pleacă de la ei. Cel mai mare beneficiu pe care îl are copilul este atunci când părintele lucrează cu el, când știe cum să-l abordeze pe copil, să-l înțeleagă, să-l accepte, să-l susțină și să-i insufle încredere. Când lucrez doar eu cu copilul în cabinet, ceea ce facem este temporar. Copilul înțelege, reușesc să-l echilibrez cât de cât emoțional, dar se întoarce în nucleul familiei. În perioada dezvoltării, familia trebuie să se adapteze la nevoile copilului, nu copilul la nevoile părinților”, spune pishoterapeutul.
Cum pot părinții să îl ajute pe copil să se concentreze mai bine?
Fiecare părinte își cunoaște propriul copil și ce nevoi are acesta. Adulții trebuie să fie atenți la modul în care copilul învață: memorie vizuală, asocieri, experimente și să-i comunice acest lucru și cadrului didactic. Este important să existe o colaborare strânsă între părinte, învățător și psihoterapeut pentru a-l putea ajuta pe cel mic să aibă o relație bună cu el și, astfel, să corectăm deficitul.
„Trebuie să se implice cât mai mult în activități cu ei, să observe cum reacționează copiii în diverse sarcini pentru că sunt stiluri diferite de învățare. Unii copii învață foarte bine folosindu-se de partea vizuală (desene), alții învață prin asocieri, alții învață prin experimente. E nevoie ca părinții să fie atenți cum învață copilul, să vadă, să vorbească cu cadrul didactic. Toată energia și atenția trebuie să fie investită pe starea de bine a copilului. Nu putem să avem pretenția ca un copil să se concentreze sau să fie atent atunci când nu este bine cu el, când nu se simte înțeles acasă, când nevoile lui nu sunt luate în considerare”, explică Iuliana Bulacu, psihoterapeut la Școala Gimnazială „Terraveda”.
„Integrarea socială armonioasă are la bază jocul”
Pe lângă toate aceste măsuri, nu trebuie să pierdem din vedere un aspect important, și anume că, dincolo de toate, este un copil, iar copiii trebuie să se joace. Părinții trebuie să ia contact cu mediul în care copilul trăiește și să intre în lumea lui. Prin joc, copiii învață să relaționeze, să se integreze social, să fie deschiși, să accepte sarcinile de lucru, să se adapteze mai ușor situațiilor noi și să înțeleagă că, uneori, este în regulă și să pierzi.
„Când se manifestă anumite dezechilibre, deja a trecut ceva timp în care copilul a fost într-o stare de suferință. Pentru copii, suferința se traduce în mod diferit: lipsa de atenție a mamei, a tatălui, lipsa de joacă. Copiii din ziua de azi nu mai știu să se joace între ei sau cu părinții. Toate studiile de specialitate spun că integrarea socială armonioasă are la bază jocul. Copiii trebuie să învețe din familie să se joace, să accepte ușor când pierd, să accepte sarcinile care li se dau, să fie deschiși, să se adapteze. Prin joacă, ei învață foarte multe abilități de realționare. Joaca îi deschide către lume”, conchide Iuliana.
