Prima zi de școală, un moment cu totul și cu totul special, ziua în care intrăm într-o nouă etapă, în care începem să ne căutăm propriul drum și să ne formăm. Cei care suntem acum, adulții de astăzi, ne uităm cu recunoștință în urmă, iar totul începe, de fapt, în prima zi de școală. Ce îți aduci aminte din acea zi? Cum era prima ta învățătoare? Ce ai simțit când ai intrat pentru prima dată în clasă? Am adunat memoriile unor oameni de succes, oameni care încă își aduc aminte cu emoție de acea zi, și le-am readus la viață. Iată ce ne-au împărtășit:
Elena Dumitrache, kinetoterapeut la Kineto-Plus Craiova
„Mama mea a fost cadru didactic și îmi făcuse cunoștință cu învățătorul meu încă dinainte să înceapă școala. Erau niște referințe foarte bune despre el, deci nu aveam niciun motiv să fiu speriată sau supărată în legătură cu prima zi de școală, dar era acea emoție pentru că frații mei merseseră la școală și o vedeam ca fiind ceva extraordinar. Mi se părea senzațional să mergi la școală, să ai ghiozdan. În clasa I, a fost prima dată când am avut ghiozdan. Îmi amintesc că a fost prima dată când am avut și părul mai lung, așa că am putut să-mi prind niște pampoane pentru că se purtau pe vremea aceea.
Până s-a terminat festivitatea la careu, am avut o senzație continuă de nod în gât. Când am mers în clasă să ne așezăm în bănci, m-am pierdut, nu știam unde să mă așez, deși domnul învățător ne-a zis că ne putem așeza oriunde. Eram toți așa pierduți pentru că nu mai era doamna educatoare, ne simțeam ai nimănui. A fost o schimbare mare în legătură cu care fusesem avertizată, adică am fost pregătită, dar atunci, la momentul acela, cu mintea de copil, a fost o emoție extraordinar de puternică.
În prima zi, domnul învățător ne-a spus că orice s-ar întâmpla va fi alături de noi. Totuși, am avut mereu acea teamă de a-i adresa orice cuvânt pentru că nu voiam să îl supăr, deși a încercat din prima zi să se apropie de noi. Cred că era vorba de respect, de faptul că era un învățător puțin mai în vârstă și ținea mult la respect. Îmi găseam greu curajul să vorbesc și mă pregăteam intens de acasă, îmi făceam un speech în fiecare zi. Îmi aduc și acum aminte că domnul învățător ne-a dat să învățăm o poezie foarte lungă pe weekend. Pentru că nu o stăpâneam foarte bine, am decis să nu mă duc luni la școală. Marți eram foarte relaxată, am spus din poezie cât am știut, iar atunci domnul învățător mi-a zis ca până mâine să o recit pe toată. Toată ziua am plâns și am învățat poezia, iar asta a fost o lecție pentru mine de care îmi aduc aminte și astăzi.”
Denisa Maria Cănuț, medic specialist chirurgie pediatrică la Spitalul MaDonna Maria
„Prima zi de școală este, de fapt, o întâmplare hazlie pentru că, inițial, picasem într-o altă clasă. Am fost atât de dezamăgită de faptul că nu eram în clasa doamnei învățătoare Diana Căpete, la vremea aceea, am plâns, încât mama mea a încercat pe cât a putut să discute cu doamna directoare ca să mă mute. Într-un final a reușit și am fost extraordinar de încântată. Îmi amintesc că doamna învățătoare era minunată: frumoasă, suplă, suavă. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea ei. M-a cucerit și pentru că era foarte blândă și pot să spun că îmi iubesc alegerea.
Prima zi de școală a fost cu emoție pentru că intram într-o nouă etapă. A fost un moment în care m-au încercat multe emoții, am și plâns, era ceva total nou, dar știam că mă așteaptă ceva bun. Îmi amintesc că doamna învățătoare m-a îmbrățișat în momentul în care am fost transferată în clasa ei și am fost foarte încântată, mi s-a părut un gest foarte suav. O parte din colegi îi cunoșteam deja de la grădiniță și cumva asta m-a făcut să îmi doresc să fiu în acea clasă.”
Adrian Dumitrache, fizioterapeut și fondatorul Kineto-Plus Craiova
„Prima zi de școală a fost o întreagă nebunie. Erau copii peste tot, bunici, părinți și toată lumea se grăbea. Am făcut școala la Buzești și îmi aduc aminte de toate acele pregătiri. Mama încerca să mă îmbrace în cămașă, iar eu nu voiam pentru că nu-mi plăcea ideea. Mai mult, mi-a pus și cravată. Îmi aduc aminte că în prima zi doamna învățătoare mi-a zis: <<Foarte frumoasă cravata, Adrian, îmi place foarte mult, dar să știi că la noi la școală venim mai relaxați și atunci nu trebuie să îți pui cravată.>> Eram foarte încântat pentru că nu îmi plăcea deloc să port cravată.
Când am ajuns în curtea școlii, am văzut o mare de copii. Nu mai văzusem niciodată atâția copii adunați la un loc. Nu înțelegeam exact ce se întâmpla, dar era o energie foarte frumoasă, deși era o zarvă cumplită. Îmi amintesc că trebuia să ne găsim învățătoarea, care era o doamnă înaltă, creață și cu un zâmbet foarte cald. Apoi am intrat în clase. Era prima dată când intram într-o astfel de clasă, nu știam la ce să mă aștept, atunci m-am așezat pentru prima dată într-o bancă de studiu. Pe de altă parte, provocarea cea mai mare era să ofer florile învățătoarei. Eram o fire foarte timidă și țin minte că îmi era extrem de rușine. Era momentul acela în care nu știam ce să fac: trebuie să o pup sau nu? Trebuie să îi spun mulțumesc sau îmi spune ea? Emoțiile erau prezente și cred că erau constructive, dar nu conștientizam asta atunci.
Ce mi-a atras atenția în clasă era că aveam o hartă cu România, iar deasupra ei era o poză cu o vacă care păștea. Țin minte că am ridicat mâna și am întrebat care este semnificația acelui tablou. Doamna învățătoare ne-a zis că pe vacă o cheamă Matilda și că, la finalul celor patru ani, în funcție de cât de mult ne străduim și cât de mult învățăm, fiecare dintre noi vom avea un loc în acea imagine. Cei care învață vor fi în fruntea vacii, iar cei care nu învață o să fie la coada vacii. Mi s-a părut interesant, eu nu vedeam asta ca fiind un lucru negativ pentru că veneam de la țară și nu mi se părea nimic bizar să fiu pe lângă vacă. Ba chiar mă bucuram că era parte din proiectul educațional.”
Mihaela Adina Ursu, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Elena Cuza” din Craiova
„Provin dintr-o zonă rurală a județului Dolj, mai exact din comuna Lipovu. Așadar, amintirile din clasa I sunt strâns legate de mediul rural în care am copilărit. Îmi amintesc că eram îmbrăcată în acea uniformă clasică, că aveam două codițe și o cordeluță cu bobocei albi în păr. Mi-am făcut ghiozdănelul cu foarte mare emoție și m-am lăsat condusă de mama, ținând-o strâns de mână, în curtea școlii. Acolo am văzut un careu de copii. Îmi amintesc vocea domnului director, care era destul de stringentă și de autoritară, dar m-am liniștit repede pentru că doamna învățătoare era o femeie blândă, înțelegătoare și care venea din mediul în care eu trăisem. Întâmplător, era chiar nașa mea. Emoțiile au fost oarecum estompate, o simțeam mai caldă, mai primitoare pe doamna învățătoare.
Mă uitam și admiram toți copiii, pe mulți dintre ei îi cunoșteam din sat, erau prieteni de joacă. Îmi amintesc buchetele acelea enorme de flori pe care doamna învățătoare obișnuia să le primească și o apreciam pentru acest lucru. Mă gândeam că o parte dintre acele flori reprezintă prețuirea și respectul pe care oamennii din sat trebuie să-l arate unui cadru didactic. Îmi amintesc intrarea în sala de clasă, băncuțele de lemn care scârțâiau, clopoțelul, privirea de încurajare a doamnei învățătoare și mângâierea. Era atingerea aceea în semn de liniștire, ca și cum ar fi spus: <<nu-ți face griji, ești în siguranță>>.”
Dr. Eleodor Cârstoiu, medic primar chirurgie și ortopedie pediatrică la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova
„Mi-a rămas întipărit în minte mirosul tușului proaspăt de pe manualele noi și mirosul de flori. Pe atunci, în prima zi de școală te așteptau manuale noi și toți copiii veneau cu flori. Prima mea învățătoare a fost și moașa mea de botez, o învățătoare deosebită, căreia i-au trecut prin mână 12 generații. Când m-am dus în prima zi de școală, atunci se inaugura și școala în care urma să învăț. Mama mea a fost învățătoare, deci eram copil de dascăl, bunicul meu era chiar directorul care ieșise la pensie, inspectorul șef pe județ și fusese invitat și el acolo. Ba chiar m-a luat și în brațe pentru că eram foarte emoționat.
Pentru mine, prima zi de școală a fost cu multă lume, multe flori, școală nouă. Eram copleșit. Fiind vorba de un sat, îmi cunoșteam deja colegii, copilărisem împreună. Erau copiii cu care mă jucasem în acea vacanță și cu care m-am jucat în următoarele vacanțe, chit că am schimbat școala, și cu care țin legătura și astăzi fiindcă acolo sunt originile mele.”
Alina Crisuinea, profesor de limba și literatura română și directorul Școlii Gimnaziale „Terraveda”
„În prima zi de școală, emoțiile au fost foarte mari pentru că urma să o cunosc pe învățătoarea mea. Ne-am întâlnit cu toții pe terenul de sport al școlii, iar apoi ne-am dus în clase, unde am fost puși în bănci. Pe colega mea de bancă o cunoșteam deja de la grădiniță și mă bucuram că, printre atâtea lucruri necunoscute, aveam un reper, cunoșteam pe cineva. Eram curioasă să descopăr toate necunoscutele și răspunsurile la întrebările pe care le aveam, dar, în același timp, mă temeam ca răspunsurile pe care le găsesc să nu fie contra așteptărilor mele.
Pe lângă aceste lucruri, în prima zi de școală a fost și un moment neplăcut care mi-a rămas în memorie. Nu mai știu exact motivul, dar doamna învățătoare s-a supărat foarte tare pe colega mea de bancă, chiar a țipat la ea. Atunci s-a produs acea temere și convingere, totodată, că nu trebuie să o deranjez cu nimic pentru că va intra în starea aceea de nervi, cum o numeam eu atunci. Prin urmare, în cei patru ani de zile care au urmat am încercat să stau în banca mea, să nu deranjez ca să nu ajungă în acea stare.
Mai târziu, când am devenit și eu învățătoare, mi-am dorit foarte mult ca prima zi de școală să nu fie o necunoscută pentru copii. Voiam să întâlnesc copiii înainte, să mă cunoască, să vadă școala, să vadă clasa, iar când vin în prima zi ei să fie deja integrați, acceptați, să-și cunoască colegii, învățoarea, școala. Experiența mea personală, din prima zi de școală, m-a determinat să creez alte experiențe pentru copiii cărora le-am fost învățătoare la rândul meu.”
Dr. Alexandra Ciucă, medic specialist parodontologie la Dr. Ciucă SRL
„Prima zi de școală cred că a fost și prima emoție pe care am simțit-o vreodată din cele care au urmat ulterior. Nu știam exact ce înseamnă școală, teme, stat în bancă. Veneam după joaca de la grădiniță și eram foarte entuziasmată să încep un nou capitol. Pe vremea mea, se purta uniforma cu fustiță și vestuță albastre, iar pe sub aveam o cămășuță cu multe volane. Mama îmi pusese în cap o cordeluță cu două fundițe, una în stânga și una în dreapta, care era în ton cu uniforma de școală. Îmi aduc aminte că eram cu pantofiorii negri de lac și ne uitam unii la alții. O parte din colegii de la școală erau cei din grădiniță, dar mare parte dintre ei erau colegi noi și atunci emoția era de două ori mai mare.
Învățătoarea mea avea în jur de 45 de ani, păr roșcat, îmbrăcată în rochie, cu brațul plin de flori de la noi și purta niște inele foarte mari pe degete. Atât de mult mi-a plăcut acea emoție pe care am simțit-o în prima zi de școală încât și acum, când vine toamna, simt mirosul acela de frunze uscate, senzația aceea de răcoare, o atmosferă și o temperatură extraordinară. La fiecare început de an școlar al copiilor mei încă simt acel miros și acea emoție chiar dacă nu mai sunt eu în clasa I.
Îmi aduc aminte că doamna învățătoare ne-a urat bun venit la școală și ne-a spus că o să fie mama noastră pentru următorii patru ani. Apoi ne-a pus în bănci, unde aveam fiecare trecute numele, fată cu băiat. Cei care știau să citească se duceau singuri, iar pe ceilalți îi conducea doamna. Aveam ghiozdanele acelea pătrate, grele, de carton, care miroseau a teneși chinezești din piață, ca galoșii de cauciuc și în care, de altfel, stătea foarte bine sandwichul cu salam făcut de mama.”
Dr. Iuliana Petrișor, medic primar endocrinolog, specialist diabet zaharat și boli de nutriție la Centrul Medical Prima Clinic
„Eram la Școala Gimnazială Traian, unde l-am avut ca învățător în clasa I pe domnul Popescu, un om extraordinar. Dascălii sunt formatori de oameni, care modelează sufletul și inima. De la domnul învățător am învățat că, pe lângă educație, trebuie să fii un bun exemplu. Ca să fii OM mare, ești mai întâi mic. A reușit să îmi insufle aceste lucruri cu dragoste și delicatețe, dar, în același timp, cu reguli și limite.”
Dr. Alina Giucă, medic primar cardiolog la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova
„În prima zi de școală eram foarte emoționată. Până la vârsta de șase ani am fost crescută de bunica mea, la țară, într-o atmosferă mirifică.
Am fost un copil năzdravăn, făceam multe prostii, aveam o imaginație bogată. Prin urmare, o auzeam mereu pe bunica (mama Olga) spunându-i mamei: <<Ce te-oi face tu cu fata asta așa zburdalnică la oraș?>>
Am făcut școala primară la Școala Generală Nr. 4, actualul Palat al copiilor, aproape de casă. Îmi aduc aminte cum mi-a pregătit mama uniforma, cum a legat cheia apartamentului cu o sforicică și mi-a pus-o la gât dimineața. Apoi m-a dus de mână până la școală, unde m-a <<predat>> doamnei învățătoare Busuioc.
Îmi amintesc cum ne-a strigat doamna pe fiecare, ne ridicam și spuneam două vorbe despre noi.
Eu stăteam în prima bancă și, la un moment dat, doamna ne-a servit cu bomboane. Pentru că învățasem limba franceză în particular cu o franțuzoaică nativă, m-am gândit eu să par fată <<de oraș>> și să spun <<Merci!>> când iau bomboana. Atunci doamna mi-a zis:
<<Să nu mai spui niciodată merci unei persoane în vârstă. Se spune mulțumesc.>> Atunci am învățat o lecție pe care n-am uitat-o nici în ziua de azi.”
