Prima zi de școală sau de grădiniță aduce emoții și stări pe care nici copii, nici părinții nu le-au experimentat până atunci. Ce trebuie știut este că părinții sunt cei care joacă rolul principal în pregătirea emoțională a copilului, astfel normalizarea emoțiilor înseamnă multă discilpină, răbdare și încredere în capacitatea de adaptare a fiecărui copil. Suzana Pavlov este psiholog la Harmony Wellness Center și ne vorbește despre modul în care putem, ca părinți, să venim în ajutorul copiilor la începerea unei noi etape, și anume școala sau grădinița, pentru a se adapta mai ușor și pentru a trece de cumulul de emoții ce vin cu această nouă experiență.
Media10: În ce constă pregătirea psihică a copilului?
Suzana Pavlov: Pregătirea psihică presupune un echilibru emoțional pe care copilul să îl aibă și o raportare realistă a părinților la acest nou început. Intrarea în colectivitate pentru cei care merg la grădiniță prima dată sau schimbarea de dinamică ce are loc atunci când copilul devine școlar sunt momente încărcate de multe emoții diferite: entuziasm pentru unii, îngrijorare pentru alții, teamă, bucurie. Aceste emoții îi pot încerca pe copii și atunci toate trăirile lor trebuiesc discutate și normalizate în cadrul familiei. Părinții au un rol foarte important în echilibrarea emoțională pentru că ei reprezintă cadrul de referință și reperele pe care copilul o să le ia în considerare pentru o adaptare bună și o raportare corectă la începutul acesta.
„Părinții să pună accent mai mult pe sentimentele copilului”
Media10: Cum pot contribui părinții la adaptarea mai ușoară a copilului în primul contact cu colectivitatea, grădinița?
Suzana Pavlov: În primul rând, este bine să fie o pregătire prealabilă, să se discute cu copilul despre ce înseamnă grădiniță, ce înseamnă școală în termeni pozitivi. Este foarte important să evidențiem cât mai puțin îngrijorările proprii ale părinților și să punem cât mai mult accent pe activitățile pe care știm că le vor avea copii acolo. Putem vorbi despre importanța socializării, despre cât de bine este să existe o dinamică de grup și un loc frumos în care ei să își petreacă o parte din zi. Ce mai pot face părinții este să le povestească copiilor despre experiențele proprii fără să accentueze, însă, părțile rele. O vizită împreună cu copilul la grădiniță sau la școală, o eventuală întâlnire cu viitoarea educatoare sau învățătoare, chiar să treacă cu mașina prin zona îi vă familiariza cu ideea. Astfel, îl ajutăm pe copil să se obișnuiască cu ideea că o să existe un timp pe care o să-l petreacă într-un alt loc. În al doilea rând, părinții ar putea să lucreze un pic acasă cu copilul legat de ce înseamnă respectarea regulilor și a limitelor pentru că și la grădiniță, și la școală sunt niște reguli de respectat, sunt niște limite pe care copii ar trebui să le înțeleagă și atunci obișnuința de acasă cu acestea este un plus pentru copilul care intră în colectivitate. Depinde foarte mult de valorile familiale și de felul în care fiecare cuplu își face strategia de parenting, însă, din perspectiva mea, regulile și limitele sunt un lucru care îl securizează pe copil și îl învață ce înseamnă consecințele propriilor acțiuni.
În al treilea rând, ar putea să își regleze ei înșiși emoțiile legate de această nouă etapă pentru că și pentru ei este un nou început, așa cum este pentru copil. Astfel, anxietățile de separare pot să fie evidente, în special pentru mămici, și cu cât își temperează mai mult aceste trăiri, cu atât securizează mai mult copilul pentru un nou început. Foarte important este ca părinții să pună accent mai mult pe sentimentele copilului mai degrabă decât pe acțiuni pentru că fiecare început vine cu tot felul de trăiri și ar fi bine ca părinții să evidențieze felul în care copii s-au simțit în anumite momente: de ce anume le-a fost teamă, ce i-a făcut să se simtă îngrijorați, ce i-a bucurat foarte mult. La întrebarea simplă: „Ce ai făcut la grădiniță/școală?”, copiii răspund invariabil: „Bine.” și atunci că să evităm acest răspuns și să ne satisfacem și noi, ca părinți, curiozitatea, e foarte ok să punem accentul pe emoțiile pe care copii le-au trăit.
Media10: Ce părere aveți despre tendința părinților de a-și compara copilul cu alții, cu rezultatele altor copii?
Suzana Pavlov: O fac cumva natural, adică nu se gândesc pentru că, la rândul lor, probabil că au fost comparați și este un fel de comportament preluat de la familiile din care provin. Ar fi bine să conștientizeze că nu este deloc în regulă să facă acest lucru pentru că suntem unici, fiecare copil are ritmul său, propriul fel de raportare și de adaptare la situații. Deci cel mai important este să fie conștienți și să nu o facă. Efectul poate să fie unul negativ pentru copil deoarece se va simți în inferioritate și poate să își dezvolte tot felul de sentimente de neîncredere, stimă de sine scăzută pentru că nu se ridică la nivelul așteptărilor părinților, să se simtă dezamăgit sau să creadă că îi dezamăgește pe părinți. Validarea lor, ca și copii, va fi condiționată de notele pe care le obțin, ori ca părinți ar trebui să le oferim necondiționat afecțiunea noastră, nu condiționat de note sau de performanțe.
„Un comportament disfuncțional al copilului reflectă, de cele mai multe ori, un simptom în familie”
Media10: Când ar trebui să apeleze părinții la ajutorul unui specialist?
Suzana Pavlov: Părinții au, poate, nevoie de îndrumare, cel puțin până în vârsta de 10 ani a copilului. Eu îi încurajez pe dumnealor să vină la întâlnirile noastre și să stabilim împreună un plan de intervenție, dacă este cazul. Să facem monitorizări pe comportamente care dumnealor li se par nepotrivite sau necorespunzătoare vârstei, inhibiții pe care le descoperă la copii și toată modelarea aceasta, într-un sens pozitiv, să se facă în cadrul familiei. Expunerea copilului la o persoană străină, o dată pe săptămână, nu aduce aceleași beneficii ca o modelare în familie. Bineînțeles că noi, psihologii, putem să ne vedem cu copilul și să facem o evaluare pentru a identifica cu obiectivitate în ce anume constau comportamentele problematice. Părinții sunt, de regulă, subiectivi și nici nu ar putea să fie altfel.
Părinții ar trebui să apeleze la un specialist atunci când sesizează că există un comportament disfuncțional, atunci când, comparându-l în propria minte, nu direct, cu alți copii sau cu dezvoltarea specifică vârstei, constată că există o întârziere sau o nepotrivire de ritm pe care o are. Un comportament disfuncțional al copilului reflectă, de cele mai multe ori, un simptom în familie. Copii nu prea au posibilitatea să își exprime sau să își regleze foarte bine emoțiile, să nu aibă comportamente disfuncționale și atunci, dacă sesizează o zonă conflictuală, tensiune în jur sau se simt mai puțin apreciați decât și-ar dori, pot să interpreteze. Printr-o schimbare atitudinală a părintelui putem să modificăm comportamentul copilului, adică poate nici nu trebuie făcut un efort foarte mare, ci doar o schimbare subtilă, astfel încât lucrurile să revină la standardele lor de familie.
Media10: Care sunt etapele emoționale ale copilului în tranziția de la grădiniță la școală?
Suzana Pavlov: Este vorba de un cumul de emoții diferite. Copii pot să fie entuziaști dacă li s-a prezentat această tranziție ca fiind una benefică, încărcată de experiențe noi și care să aducă un plus de valoare în viața lor. Poate să fie încărcată de teamă dacă copii au nesiguranțe și dacă, poate, nu au experimentat la grădiniță o socializare suficient de bună sau nu au avut un cadru adecvat acolo. Mai poate să fie îngrijorare pentru un nou început sau pot fi toate trei la un loc. Important ar fi ca părinții, în acest sens, să fie prezenți lângă copii pentru a-i ajuta să-și normalizeze emoțiile. Toți suntem îngrijorați când mergem pentru prima dată într-un loc, fie că avem o prezentare de ținut, fie că avem o discuție cu o persoană nouă, nu avem cum să nu simțim o anumită neliniște. Însă noi, ca adulți, reușim cumva să o ținem în frâu, adică să o reglăm și să ne dăm seama că beneficiile discuției pot să fie mai mari decât costul expunerii. Copii nu prea au această capacitate de reglare, cel puțin nu copii atât de mici, și atunci noi venim în ajutorul lor normalizându-le situația aceasta și discutând cu ei despre emoții. Etape concrete ar fi trecerea de la o emoție la alta, cel puțin două-trei săptămâni de la începutul grădiniței sau a școlii, până se obișnuiesc cu noul colectiv, cu învățătoarea, noile reguli și limite care sunt impuse la școală și pot să fie diferite de cele de la grădiniță. Astfel, până își găsesc locul și încep să lege prietenii între ei este o perioadă destul de tumultoasă și atunci așteptările părinților poate ar trebui să fie puțin așezate aici: să îi încurajeze, să îi lase să exploreze și să vadă care este locul lor în clasă, ce prietenii își fac fără să îi impulsioneze foarte tare.
„Părinții reprezintă autoritatea parentală, învățătorul reprezintă autoritatea educațională”
Media10: Ce grad de implicare ar trebui să aibă părinții în ceea ce privește educația școlară?
Suzana Pavlov: Mi-aș dori foarte mult ca părinții să se implice mai puțin în ceea ce înseamnă temele de acasă pentru că, practic, intră pe o zonă de autoritate care nu este a lor. Părinții reprezintă autoritatea parentală, învățătorul reprezintă autoritatea educațională. Dacă își suprapun rolurile sau autoritățile, copilul nu o să-i asculte și de aici apar foarte multe conflicte. Cred că ar fi necesar să ia în considerare, pe parcursul clasei zero, de exemplu, să încerce cumva să lase autoritatea educațională la școală și să reprezinte doar autoritatea parentală. Până la urmă, dacă un copil nu își face tema, chit că are de făcut un desen, o pagină de liniuțe sau de adunări, dacă învățătorul sesizează asta, atunci el este în măsură să îi arate copilului consecința inacțiunii. Astfel, copilul poate să găsească o motivație în a-și face temele pentru că vrea să fie la fel ca ceilalți, pentru că învățătorul spune lucrul acesta, însă trebuie reținut că ține strict de școală. Nu pentru că spune mama sau tata, nu pentru că ne pedepsește mama și ne ia PC-ul sau nu ne mai lasă tata să ne uităm pe Youtube. Dacă lăsăm învățătorii să își facă treaba, ei și-o fac, dar ar fi bine ca noi, părinții, să stăm cu un pas în spate și să îi lăsăm pe ei să ia măsurile necesare.
„Să ne implicăm sufletește în educația copiilor, nu doar să bifăm anumite standarde”
Media10: Ce modificări ați sugera dumneavoastră sistemului educațional din România?
Suzana Pavlov: Mi-aș dori să se pună accentul mai mult pe copil și mai puțin pe această performanță școlară, pe ritmul individual al copilului și nu pe un standard care nu mai corespunde. Copii sunt foarte curioși și mi-aș dori ca învățătorii și profesorii să speculeze această curiozitate și să vină în întâmpinarea ei cu activități școlare mai atractive, mai pline de practică pentru că ei sunt foarte mult activi și atunci învață mult implicându-se în activați, în diverse proiecte. Foarte important este să ținem seama de specificul nostru cultural ca popor pentru că, până la urmă, nu trăim în Suedia, Germania sau Olanda, așa că trebuie să ținem cont de standardul educațional al familiilor din care venim. Sunt copii crescuți după revoluție, care au avut parte de o deschidere. Nu au fost crescuți în comunism și atunci, dacă acesta este standardul lor de dezvoltare și acesta este standardul nostru cultural, balcanic, trebuie să găsim o variantă prin care să modelăm sistemul educațional pentru a veni în întâmpinarea acestor nevoie.
Să ne implicăm sufletește în educația copiilor, nu doar să bifăm anumite standarde care, credem noi, ar trebui bifate pentru că, până la urmă, dacă un copil face performanță la matematică până în clasa a VIII-a, asta nu înseamnă că la liceu nu o să fumeze marijuana sau nu o să danseze pe mese în cluburi. Nu au nicio legătură una cu alta, însă, dacă suntem apropiați de copii și încercăm să le oferim un cadru de încredere și de suport atât la școală, cât și acasă, atunci ei cresc frumos, securizați, cresc gândindu-se că își pot găsi sprijin în societatea aceasta. Când vorbesc de reguli și de limite nu mă refer să limităm, în vreun fel, potențialul de dezvoltare al copilului, ci să îl încadrăm în niște limite cât se poate de largi, conform standardelor noastre de familie, în care copilul să se simtă securizat. Dacă îl lăsăm să zburde liber fără să știe că există prăpastie în stânga sau în dreapta, atunci poate cădea în ea și este complicat să se recupereze. Trebuie să aibă niște repere și e treaba noastră, ca părinți și ca adulți responsabili de educația lor, în mediul școlar, de exemplu, să le dăm reperele acestea.
Media10: Cât de des sunt afectați copii de tranziția școlară, de la învățământul primar la cel gimnazial?
Suzana Pavlov: Este o schimbare de mediu. Așa cum este trecerea de la grădiniță la școală, la fel este și de la clasa a IV-a, unde există un învățător care gestionează toate lucrurile, la clasa a V-a, unde este un profesor pentru fiecare materie. Vor avea mai mulți stimuli, vor fi repere diferite pe care fiecare profesor îl va oferi și copilul va trebui să își crească foarte serios nivelul de adaptabilitate la cerințele și la standardele fiecăruia. Personal consider că, având o bază stabilă de reprezentare dată de părinți și în clasele primare de învățător, e mult mai ușor pentru copil să își acceseze resursele de adaptare. Dacă copilul experimentează foarte multă nesiguranță în perioada claselor primare, de exemplu, e greu să și le regleze pe parcursul gimnaziului pentru că intră deja cu un bagaj mare de nesiguranță.
Un trio de succes: comunicarea între psiholog, învățător și părinte
Media10: Adoptați o anumită schemă pentu o integrare mai ușoară a copiilor în mediul școlar?
Suzana Pavlov: Am lucrat timp de 10 ani de zile ca psiholog școlar la Școala Gimnazială Terraveda și pe parcursul colaborării mele a existat o comunicare foarte bună între mine, ca psiholog, învățătorul de la clasă și părinte, atunci când acest lucru a fost cerut. Acest trio vine în ajutorul găsirii celei mai bune metode de a integra copilul cât mai bine și de a înțelege cât mai mult nevoile lui. Nu toți copii au același standard de dezvoltare și de aceea este un pic mai grea clasa 0 pentru că ei trebuie să se conformeze, ca și nivel de comportament și de cunoștinte, cu cerințele clasei și ale vârstei. Trebuie, bineînțeles, să ținem seama de specificul fiecărui copil. Nu putem să îi impunem niște standarde instantaneu, ci trebuie să îl lăsăm să se adapteze atât cât are nevoie: o lună, două, un semestru. Acest lucru presupune răbdare din partea tuturor, în special a părinților și a învățătorului, dar și o bună comunicare între ei. Ar mai fi încă un lucru, respectiv anxietatea parentală, pentru că, intrând într-o colectivitate, inevitabil părinții o să compare dezvoltarea propriului copil cu dezvoltarea celorlalți și chiar dacă nu o s-o verbalizeze copilului sau altcuiva, o pot resimți ei la nivel personal. Această anxietate parentală poate să vină cu comportamente de exercitare a presiunii pe copil, să fie mai repede conform standardelor sau mai strâns orientat într-o anume direcție.
Media10: Cum putem preveni apariția anxietății la copii, ținând cont de influența familiei, profesorilor, colegilor, a societății în general?
Suzana Pavlov: Anxietatea este, de fapt, o neliniște sau o îngrijorare constantă pe care copilul sau adultul o resimte. Orice din mediul înconjurător poate să reprezinte un stimul anxios pentru copil deoarece anxietatea nu înseamnă emoția ca reacție la o situație, ci înseamnă felul în care el se raportează la acea situație. Deci important este ca acei copii să învețe strategii de la părinți, din cadrul școlar, din intervențiile parentale sau psihologice, pentru a face față la tot felul de situații și să normalizeze emoția. Tot vorbim de această normalizare a emoțiilor. Asta înseamnă să nu le lăsăm să ajungă la un vârf foarte ridicat pentru că ceea ce simțim noi la nivel somatic: dureri de burtă, vomitat dimineața, tremurarea mâinilor, transpirația excesivă, acestea sunt stări fiziologice pe care anxietatea o poate da. În egală măsură putem avea țipete, tăvălituri, urlete, refuz de a merge la școală și așa mai departe, care să reprezinte, comportamental de data aceasta, un efect al unei emoții negative ridicate cum ar fi anxietatea. Deci prevenție înseamnă mediu securizant. Oferim un mediu securizant și apoi învățăm copilul să facă față la diverse lucruri. Ca să îl învățam să facă față acestor lucruri trebuie să aibă încredere în noi, iar ca să aibă încredere în noi trebuie să facem, ca adulți, eforturi să oferim acest mediu de încredere.
