Are 96 de ani și a luptat patru ani pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial. Evenimentele petrecute acum 70 de ani şi le aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri.
A plecat militar la 21 de ani, în 1941. De la Centrul Teritorial Caracal, din județul Romanați, a fost repartizat la Regimentul 31 Infanterie Calafat, compania Specialități, profesia telefonist. La sfârșitul lui august, a început războiul pentru băiatul care abia intrase în viaţă.
„Ne-au îmbarcat la tren, echipați pentru război. Ne-au debarcat la Galați și de acolo am luat-o marș pe jos mii de kilometri. Nemții erau motorizaţi cu mașini şi motociclete, treceau pe lângă noi ca glonțu’. Noi mergeam pe jos, amărâți, necăjiţi“, povestește nea Milică.
Aşesazat pe un scaun bătrânul îşi aminteşte cum a fost în război. Printre gloanțe şi bombardamente, băiatul viteaz de atunci îşi anunţa fraţii de luptă la ce distanță se afla inamicul. „Alo Tisa, aici Prutul“, erau cuvintele tânărului care răsunau printre vuietele vântului aspru de iarnă. „Lungiți tragerea cu circa 500 de metri“, continua să se audă vocea lui printre zgomotele gloanţelor. Veteranul de război îşi aduce aminte cum, în iarna anului 1943, în tranșeu se rupea firul de telefon şi nu mai putea să ia legătura cu artileria.
„Eram obligat să ies printre gloanțe şi bombe, să iau firu’, să văd unde e rupt și să îl izolez“, mărturiseşte eroul, care are acum puterea să zâmbească şi să spună că: „Dumnezeu m-a iubit şi m-a ţinut în viaţă“.
În cei patru ani petrecuţi pe câmpul de luptă, bătrânul a trecut prin ierni geroase în Rusia. Într-una dintre ele, a îngheţat de frig şi nu a mai ştiut nimic de el.
„A venit căruţa, m-a luat şi m-a dus la trenul încărcat cu răniţi, au dat cu mine pe tampoanele trenului“, rememorează bătrânul cu tristeţe acele momente şi se uită la mine cu o privire duioasă. Îngheţat de frig, singurul lucru pe care l-a mai auzit a fost vocea delegatului: „Pe ăsta la prima staţie îl dăm jos că moare!“. Aşa au şi făcut, l-au aruncat în gară, de unde o salvare care era în trecere l-a dus la Spitalul din Zaporoje. „M-am trezit în spital şi mi-au spus alţii: «Măi, camarade, ai fost mort şi te-au înviat doctorii, ai avut 42 de grade temperatur㻓.
De la ger i-au degerat călcâiele:
„Îmi înnegriseră şi mi-au tăiat tot ce degerase, pe viu. Ca să nu mişc, doctorul m-a aşezat cu burta pe o blană şi a pus două infirmiere rusoaice grase, solide, una la picioare şi una după capul meu şi aşa a reuşit să îmi taie cu bisturiul toată partea aia“.
A stat 21 de zile cu pansamente la picioare şi de fiecare dată când i le schimbau urla de durere pentru că erau lipite de piele. Nu aveau medicamente, decât apă oxigenată.
Nea Milică nu a scăpat nici de chinurile lagărului de la Odesa
Îmi spune că acolo lucra la demolări, distrugeau locurile unde avuseseră nemţii magaziile cu alimente.Dacă o zi în război însemna lupta pentru supravieţuire, noaptea, întunericul era inamicul cel mai aprig. „Nu dormeam, doar cucăiam“, povesteşte veteranul, care nici acum nu doarme prea mult. Nea Milică îşi aminteşte cum dormea pe scândura goală.
„Dimineaţa, când ne trezeam, ăla era mort, altul tot mort. Veneau sentinelele şi ne puneau să îi scoatem noi cu un căruţ cu roţi mari şi îi aruncam într-o groapă. După ce se umplea groapa, trăgeau cu excavatorul pământ peste ea“, îmi spune fostul luptător pe front.
„Mâncam ca porcii dovleci şi porumb“
Bătrânul continuă să retrăiască momentele care i-au marcat viaţa. Îmi spune cu vorbe rare, dar apăsate că în război a suferit şi de foame, şi de sete. Soldaţii primeau 150 de grame de pâine pe zi, iar într-un polonic făcut dintr-o cutie de conservă li se dădeau 500 ml de ciorbă de mei. Drept felul doi aveau caş făcut tot din mei. O dată pe zi primeau o pâine de două kilograme neagră şi acră, pe care o împărţeau frăţeşte 13 inşi.
Îşi aduce aminte că, atunci când au ajuns în lagăr, bucătarii ruşi îi aşteptau cu un cazan mare, pus pe roţi:
„Stăteam la coadă doi câte doi şi când a băgat bucătarul polonicul în ciorbă a scos nişte coaste mari de cal. Am zis că mor dacă mănânc aşa ceva. Norocul meu a fost că m-am întâlnit cu un băiat de la mine din sat şi el avea raniţa plină cu pâine făcută de basarabence. Mi-a băgat şi mie una printre sârma de la gard şi aşa m-am pus pe picioare“.
Momentul în care au intrat americanii în război a rămas viu în memoria veteranului oltean, pentru că toţi au rămas uimiţi de puterea artileriei americane.
„Cum e furnicarul, aşa erau avioane pe cer. Cădeau bombele de sus, iar printre noi săreau mâini şi picioare“, povesteşte cu glasul tremurând bătrânul.
Emil Burtescu are doi băieţi despre care vorbeşte cu mândrie. Soţia i-a murit în braţe, dar este încă vie în gândul său.
