Te-ai întrebat vreodată de ce copilul tău se plânge des de dureri de burtă, deși analizele sunt bune? Sau de ce nu mai are chef de joacă, evită copiii de vârsta lui și preferă să stea singur, retras, chiar dacă înainte era energic și sociabil? De multe ori, părinții pun aceste schimbări pe seama oboselii, a unei perioade mai sensibile sau a „vârstei”. Însă, în spatele unor comportamente aparent banale, se poate ascunde anxietatea – o problemă emoțională tot mai frecventă în rândul copiilor, dar adesea trecută cu vederea. Adelina Popa, psiholog clinician la DR.KID Craiova, atrage atenția asupra unor manifestări pe care mulți părinți le consideră „normale”, dar care pot ascunde o suferință emoțională reală.
Dimineața copilul refuză să meargă la școală, plânge fără un motiv clar sau spune că îl doare capul exact înainte să plece de acasă – acestea sunt scenariile pe care cei mai mulți părinți le au zilnic cu cei mici. De multe ori, astfel de situații sunt tratate ca mofturi, scuze sau simple episoade trecătoare. Părinții încearcă să liniștească lucrurile rapid, convinși că „o să-i treacă” sau că „toți copiii fac asta la un moment dat”.
În realitate, pentru unii copii, aceste manifestări sunt modul lor de a exprima o stare emoțională pe care nu știu să o numească: anxietatea. Spre deosebire de adulți, copiii nu pot explica în cuvinte ce simt. De cele mai multe ori, cel mic nu știe să spună „sunt anxios”, „mi-e teamă” sau „mă simt copleșit”. În schimb, corpul și comportamentul lui transmit semnale subtile, pe care adulții trebuie să învețe să le recunoască.
De ce anxietatea copiilor este atât de ușor de trecut cu vederea
Copiii trăiesc într-o lume care se schimbă rapid. Ritmul alert al vieții, presiunea performanței școlare, programul încărcat, expunerea la ecrane, conflictele dintre adulți sau schimbările din familie sunt factori care pot afecta echilibrul emoțional al celor mici. În același timp, copilăria este o perioadă în care emoțiile sunt intense, iar limitele dintre normal și problematic pot fi greu de delimitat.
Mulți părinți se tem să nu „exagereze” și aleg să aștepte, sperând că lucrurile se vor regla de la sine. Alții consideră că un copil nu are motive reale de stres sau că anxietatea este o problemă specifică adulților. Această percepție greșită face ca semnele timpurii să fie ignorate până când dificultățile devin mai mari și mai greu de gestionat.
Cum se manifestă anxietatea la copii – semnale frecvent ignorate
Anxietatea copilului nu se exprimă printr-un singur simptom clar, ci printr-un ansamblu de manifestări emoționale, comportamentale și fizice. Unele sunt evidente, altele foarte subtile. Conform Adelina Popa, psiholog clinician la DR.KID, printre cele mai frecvente semne se numără:
- dureri de burtă sau de cap recurente, fără o cauză medicală identificată;
- plâns frecvent, aparent fără motiv;
- iritabilitate crescută, nervozitate, reacții exagerate;
- retragere socială, evitarea jocului și a interacțiunilor;
- refuzul de a merge la școală sau grădiniță;
- tulburări de somn, coșmaruri, dificultăți de adormire;
- nevoia excesivă de reasigurare din partea părinților.
Aceste simptome pot apărea separat sau combinate și pot varia ca intensitate de la un copil la altul.
Corpul vorbește atunci când copilul nu știe să o facă
Una dintre cele mai comune forme de manifestare a anxietății la copii este somatizarea. Emoțiile care nu pot fi exprimate verbal se transformă în simptome fizice. Astfel, copilul chiar simte durerea, disconfortul sau starea de rău, chiar dacă nu există o problemă medicală propriu-zisă. Părinții ajung adesea în cabinetele medicilor, fac investigații, analize și controale repetate, iar rezultatele sunt normale. Frustrarea crește, iar copilul ajunge să fie perceput ca „sensibil”, „dramatic” sau „prefăcut”. În realitate, corpul lui reacționează la stres emoțional.
„De cele mai multe ori, anxietatea la copii nu seamănă cu anxietatea la adulți. Copilul nu vine și nu spune că este anxios. În schimb, corpul lui transmite acest lucru prin dureri de burtă sau de cap, stări de rău sau oboseală accentuată, fără să existe o cauză medicală clară. Aceste semnale ar trebui să îi pună pe părinți pe gânduri și să îi determine să privească dincolo de simptomele fizice”, explică psihologul.
Copilul retras: când lipsa dorinței de joacă ascunde o suferință emoțională
Joaca este limbajul natural al copilului. Prin joacă, cei mici își exprimă emoțiile, își dezvoltă relațiile și își descarcă tensiunile. Atunci când un copil nu mai este interesat de joacă, nu mai caută compania altor copii și preferă să stea singur, acesta poate fi un semnal de alarmă. Retragerea socială apare adesea treptat. Copilul petrece tot mai mult timp singur, evită activitățile de grup și devine mai tăcut. Părinții pot pune acest comportament pe seama timidității sau a unei perioade de tranziție, fără să realizeze că în spate se află o stare de anxietate.
„Un alt semn important este retragerea. Copiii devin mai izolați, nu mai vor să se joace, nu mai caută interacțiunea cu ceilalți și preferă să stea singuri. Această schimbare față de comportamentul anterior nu trebuie ignorată, mai ales dacă persistă în timp”, subliniază Adelina Popa, psiholog clinician la DR.KID.
Crizele de furie și țipetele – o altă față a anxietății
Nu toți copiii anxioși sunt retrași sau tăcuți. Unii devin iritabili, agitați și reacționează exploziv la situații minore. Crizele de furie, țipetele, plânsul intens și opoziția pot fi interpretate ca probleme de comportament, însă ele pot ascunde o dificultate emoțională profundă. Anxietatea creează o stare constantă de tensiune internă. Copilul se simte nesigur, copleșit și lipsit de control. În lipsa unor mecanisme mature de reglare emoțională, această tensiune se descarcă prin comportamente impulsive.
„Pentru mulți copii, anxietatea nu arată ca frica, ci ca furia. Ei nu știu să exprime ce simt și reacționează prin țipete, crize sau comportamente opoziționale. Este important ca părinții să nu vadă doar comportamentul, ci emoția din spatele lui”, menționează specialistul.
Schimbările din viața copilului – factori declanșatori majori
Copiii au nevoie de stabilitate, rutină și predictibilitate. Orice schimbare majoră poate destabiliza echilibrul emoțional, chiar dacă adulții consideră că situația este „sub control”. Adelina Popa, psiholog clinician la DR.KID, menționează care sunt cele mai frecvente schimbări ce pot declanșa anxietatea:
- divorțul sau separarea părinților;
- conflictele frecvente din familie;
- schimbarea locuinței;
- mutarea la o altă școală sau grădiniță;
- pierderea unei persoane apropiate;
- apariția unui frate sau a unei surori.
Când este momentul să ceri ajutor specializat
Este normal ca un copil să aibă perioade mai dificile din punct de vedere emoțional. Diferența apare atunci când simptomele persistă și încep să afecteze viața de zi cu zi. Semnalele care indică nevoia de ajutor specializat includ:
- simptomele durează mai mult de câteva săptămâni;
- copilul evită constant școala sau activitățile zilnice;
- relațiile cu ceilalți sunt afectate;
- starea emoțională se agravează în timp.
„Dacă aceste manifestări persistă mai mult de șase săptămâni, este important ca părinții să ceară ajutorul unui specialist. Intervenția timpurie poate preveni agravarea anxietății și poate ajuta copilul să își dezvolte strategii sănătoase de adaptare”, subliniază Adelina Popa.
Rolul părinților: validare, sprijin și prezență
Poate cel mai important lucru pe care îl pot face părinții este să fie prezenți emoțional. Validarea emoțiilor copilului nu înseamnă exagerare sau încurajarea fricii, ci recunoașterea trăirilor lui ca fiind reale și importante.
„Copiii au nevoie să fie înțeleși și validați. Este esențial ca părinții să fie atenți la schimbările din comportamentul lor, să îi asculte și să fie alături de ei. Anxietatea nu dispare prin ignorare, ci prin sprijin și înțelegere”, concluzionează psihologul clinician Adelina Popa de la DR.KID.
Anxietatea la copii nu „strigă” întotdeauna. Uneori, ea „șoptește” prin dureri de burtă, tăceri lungi, izolare sau crize de furie. A recunoaște aceste semnale și a interveni la timp poate face diferența dintre o dificultate emoțională temporară și o problemă care se poate agrava în timp. Pentru un copil, faptul că este văzut, ascultat și sprijinit emoțional este primul pas spre echilibru, iar pentru un părinte, a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci de responsabilitate.
