În luna martie, punem în prim-plan femeile medic din România. Femei care nu obosesc niciodată să dăruiască, să creadă, să ofere, să sprijine, să salveze. Obțin succesul în fiecare zi prin muncă, perseverență și dorința de a se autodepăși. Poveștile lor ne învață ce înseamnă curajul, implicarea, empatia, comunicarea. Sunt mame, soții, iubite, fiice, prietene, colege. În fiecare zi, sunt cele care mângâie și ajută, chiar și atunci când nu mai pot. Manifest pentru sănătate, pentru un stil de viață sănătos și responsabil. Campania „Femeie medic de poveste” este, totodată, o inițiativă ce își propune să mobilizeze femeile pentru a avea grijă de sănătatea lor și pentru a se concentra pe prevenție. Un manifest pentru iubire de sine, dezvoltate, armonie, echilibru, prețuire.
În fiecare zi cunoaștem un alt medic, o altă poveste. Astăzi, pe 3 martie, pătrundem puțin în povestea dr. Dalida Mosorescu, medic primar medicină de familie. Un medic iubit și apreciat, o femeie care dincolo de experiența și curajul său este sensibilă și vorbește cu drag despre familia și de pacienții săi.
Media10: Ce înseamnă să fii femeie în sistemul medical?
Dr. Dalida Mosorescu: Meseria de medic în sistemul medical este un job ca oricare altul, nu este un lucru deosebit. Pentru mine, să fiu medic este o menire și o vocație. Îmi sfătuiesc mereu rezidenții să parcurgă un drum vocațional. Cine a făcut această meserie pentru oricare alt motiv în afară de pasiune, nu va reuși să aibă un rezultat excepțional. Poți să fii foarte bun, poți să ai toată aparatura la dispoziție, dar dacă nu ești în stare să creezi o legătură empatică cu pacientul și să dai tot ce poți, nu va fi o meserie de succes.
„Medicina de familie a fost o specialitate pe care a trebuit s-o aleg”
Media10: Sunteți medic de familie. Cum ați ales această specialitate?
Dr. Dalida Mosorescu: Am ales specialitatea de medicină de familie dintr-un compromis. M-am măritat în anul I de facultate și am născut în anul III. Medicina de familie a fost o specialitate pe care a trebuit s-o aleg. Când am dat rezidențiatul, trebuia să plec la București ca să urmez specializarea de anatomie patologică. Fiul meu avea atunci patru ani, așa că am făcut un pas în spate și am ales familia, am ales să rămân în Craiova, urmând specializarea de Medicină de familie. Inițial, am avut postul în județul Gorj, localitatea Căpreni, unde am stat fix trei ani (între 1992-1995). A fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea pentru că am putut aplica toate cunoștințele. Acolo am fost și pediatru, și ginecolog, și medic de familie, se năștea la cabinetul medical, erau alte timpuri.
După trei ani, am avut un accident de mașină destul de grav, motiv pentru care m-am hotărât să dau examen de intrare în oraș, scăpând astfel de navetă. Am învățat, iar atunci când s-au scos posturi la concurs am dat examen de intrare în oraș pe un post de medic școlar. Prin urmare, între 1995-1998 am fost medic la Colegiul Național Pedagogic „Ștefan Velovan”. Aceasta a fost cea de-a doua etapă foarte bună a vieții mele. Nu era un eveniment la care cei de la liceu să nu mă contacteze. Tot atunci am obținut, în urma unor cursuri postuniversitare, diploma de cadru didactic şi am predat disciplina de puericultură la Şcoala postliceală de educatori – puericultori. Am avut o relație specială și o am în continuare cu cei din Colegiul Pedagogic pentru că foarte mulți sunt și astăzi pacienții mei şi, în acelaṣi timp, prietenii mei.
În 1998, s-a intrat în reformă. Directorul de la Spitalul Nr. 2 de atunci, care a fost membru în comisia de examinare la concursul meu de intrare în oraș, mi-a spus că eu nu am de ce să rămân pe medicină școlară pentru că el simte că pot să fac mai mult, că această reformă este de viitor și îmi va desăvârși cariera. M-a convins, așa că am plecat din Liceul Pedagogic și mi-am deschis cabinet în locul unde activez și astăzi.
„Am reușit să aplic pentru Crucea Roșie Americană și să lucrez într-o comunitate internațională”
Media10: Înainte de a avea propriul cabinet în Craiova ați lucrat ca medic de famile în comandamentul militar NATO din Belgia. Cum ați ajuns acolo, cât timp ați stat și cum a fost acea perioadă pentru dumneavoastră?
Dr. Dalida Mosorescu: Din 1998 sunt aici, la cabinet, cu trei ani pauză cât am lucrat în comandamentul militar NATO. Am plecat cu soțul meu, ofițer de carieră, în misiune militară internațională. La cabinet am lăsat un medic înlocuitor, pentru că așa prevedea legea. Practic, în comandament, trebuia să particip la niște întâlniri informale, să pregătesc niște mese, să organizez acțiuni, dar nu era de mine să fac doar asta. Primul pas pe care l-am făcut a fost să mă înscriu la cursuri de engleză și de franceză. După două luni, am fost în audiență la comandantul Spitalului Militar, ofițer american, să aplic pentru Crucea Roșie Americană. Era singura posibilitate, România neavând post de medic în comandament.
Procedura de acceptare a fost una destul de lungă, erau tot felul de cursuri și de traininguri pe care a trebuit să le facem: de securitate, de pază, CPR, prim ajutor, de apărare, de incendii și altele. Pentru că intrarea în sistem este destul de grea, nu am reușit decât doi medici să trecem prin aceste filtre. Teoretic, am făcut un pas în spate pentru că am renunțat la meseria mea pentru trei ani în momentul în care am plecat din România. S-a dovedit a fi, în fapt, un mare pas înainte pentru că acolo am reușit să aplic pentru Crucea Roșie Americană și să lucrez într-o comunitate internațională. Acest lucru mi-a deschis foarte mult orizonturile și mi-a perfecționat cariera.
În 2008, când soțul meu a terminat misiunea și a trebuit să se întoarcă în țară, eu am avut oportunitatea de a lucra ca medic în Spitalul Militar din Bruxelles, deci nu în comandamentul NATO de lângă Mons, unde lucrasem până atunci. La Bruxelles în spital am avut oportunitatea să rămân ca medic civil, dar am preferat să mă întorc acasă împreună cu soțul meu, lucru pe care nu-l regret.
„Acolo am văzut că lucrurile pot să fie organizate, că urgența este urgență, am început să lucrez pe calculator”
Media10: Cum a fost experiența în Belgia și ce ați observat diferit în sistemul de sănătate?
Dr. Dalida Mosorescu: Experiența în Belgia a fost ca într-o altă lumea. Dacă nu aș fi plecat din țară, poate nici nu aș fi acum atât de exigentă și de pretențioasă. Poate aș fi considerat că tot ceea ce ne înconjoară este normal. Nu este normal tocmai pentru că pot să fac o comparație.
În primul rând, respectul interuman. Și acolo erau pacienți nemulțumiți, dar niciodată nu ți-ar fi zis nimeni ceva în față. De violență nici nu mai vorbesc. Aveau pârghiile legale de a sesiza un aspect de nemulțumire, erai verificat, se răspundea pacientului frumos. E o altă viață, o altă lume.
Când m-am întors de acolo, am început să lucrez cu programări. Am fost singurul medic din policlinică ce a făcut asta. La noi era un haos, coada de pacienți ajungea până pe scări. Acolo am văzut că lucrurile pot să fie organizate, că urgența este urgență, am început să lucrez pe calculator, lucru încă rar în România anului 2008. Îmi aduc aminte că în trei ani de zile s-a defectat sistemul informatic de două ori. Eu am fost singurul medic care nu și-a anulat programările. De ce? Pentru că eram obişnuită sā lucrez şi pe suport de hârtie, precum făceam în România.
Dincolo de rigoare, de disciplină, de bun-simț, de educație, de organizare, totul este diferit. Foarte mult m-a impresionat recunoștința pacienților, adică modul în care țineau ei să arate că sunt mulțumiți. De exemplu, aveam niște pacienți, o familie de afroamericani cu doi copii, care m-au invitat într-o duminică la o slujbă religioasă de-a lor. Mi-au dedicat un cântec și au vorbit atât de frumos despre mine în semn de recunoștință pentru ceea ce fac. Nu pot descrie în cuvinte ce am simțit atunci.
Au fost foarte impresionați de mine și de colega mea, Doris, care era și prietena mea. La început, probabil și-au făcut programări la noi din curiozitate, apoi au fost mulțumiți, feedback-urile au fost foarte bune către comandantul spitalului, iar el a fost foarte încântat. Ajunsesem să avem programări de acum pentru luna viitoare, să fim foarte solicitate. La un moment dat, am fost rugată să accept o condiție în sensul de a avea jumătate din programări americani și jumătate din programări pacienți internaționali, tocmai datorită adresabilității mari pe care o aveam.
Acolo regulile se respectă cu strictețe și am înțeles asta din propria experiență. Într-o zi, mă grăbeam foarte tare să ajung la spital. N-am observat, până în acea zi, că în dreptul școlii era un semn de restricție pentru viteză, 30 de km/oră. Eu aveam undeva peste 40 și am auzit imediat în spatele meu sirenele mașinii de poliție, așa că am tras pe dreapta.
Din mașină a coborât un ofițer, pe care l-am recunoscut imediat pentru că îmi fusese pacient la spital. Și el m-a recunoscut pentru că mi-a zis: „Hello, doc!” Mi-a explicat că am depășit viteza, mi-a luat 10 puncte de penalizare și a anunțat Reprezentanța României. Acestea erau regulile. Acolo nu contează dacă ești general, doctor, profesor. Regulile sunt reguli și sunt respectate. Am greșit și am fost penalizată, iar respectivul pacient a continuat să vină la cabinet. Nu a fost niciun fel de resentiment între noi doi.
Un exemplu de care îmi aduc aminte cu drag este din ziua în care am terminat misiunea și a trebuit să predăm casa, să lichidăm toate contractele de utilități. Soțul meu era în uniformă la coadă cu soțul colegei mele. La un moment dat, o femeie în uniformă de ofițer american i-a văzut numele soțului meu pe ecuson, Mosorescu, și l-a întrebat în engleză: „Ești soțul doctoriței Mosorescu?” și el a răspuns că da.
Din acel moment a început o pledoarie și toată sala, toți cei care se aflau la coadă au rămas atenți și impresionați: „Ce medic deosebit, ce medic empatic, nu am avut în viața mea un medic cu care să mă înțeleg atât de bine, care să mă urmărească, care să mă diagnosticheze atât de bine”. Soțul colegei mele i-a spus soțului meu: „Oare despre noi, ca ofițeri ai Armatei Române, când se va vorbi atât de elogios cum vorbește americanca asta de soția ta?”
„Îmi fac meseria așa cum aș face-o pentru oricare membru al familiei mele”
Media10: Dincolo de profesie, e esențial să empatizăm cu cei din jurul nostru. Cât de importantă este pentru dumneavoastră comunicarea în relația cu pacienții, dar și cu ceilalți colegi de la alte specialități?
Dr. Dalida Mosorescu: Relația dintre mine și pacienții mei se bazează pe respect reciproc. În momentul în care există respect, eu sunt de acord să ascult orice, să mă pliez pe nevoia pacientului, să comunic cu el, să fiu emaptică. Dacă nu mai este respect, automat apare efectul de respingere și fie se mută el din lista mea, fie îl dau eu afară. Cred că sunt printre puținii medici din România care își dau afară pacienții de pe listă, pacienți care trec limita bunului simț în relația cu medicul.
Am niște criterii foarte clare, niște principii bine stabilite, am un sistem de valori și în momentul în care ai depășit niște limite, atunci te resping. Pacienții pe care îi am sunt deosebiți. De multe ori, sunt ca un preot. Știu despre ei lucruri pe care soțiile sau soții nu le știu pentru că au atâta încredere în mine încât îmi cer sfaturi. Îmi fac meseria așa cum aș face-o pentru oricare membru al familiei mele.
În ceea ce privește relația cu colegii, am cercul meu de medici de alte specialități cu care colaborez foarte bine, cărora întotdeauna le cer ajutorul, care mă sună și îmi cer ajutorul. Se întâmplă ca pe probleme de legislație, de prescripții, de protocoale, de scrisori medicale să aibă și ei scăpări, nimeni nu le știe pe toate, așa că sună și mă întreabă.
„Soțul meu a fost cel care m-a susținut și m-a împins întotdeauna de la spate”
Media10: Cum arată o zi din viața dumneavoastră?
Dr. Dalida Mosorescu: O zi din viața mea începe dimineața, cu hrănirea cățeilor. Am doi căței speciali, în sensul că ei trebuie să fie întreținuți atunci când mănâncă, socializați. Stau o oră – o oră jumătate și vorbesc cu ei, îi îndemn să mănânce. După micul lor dejun plec, iar ei mă însoțesc până la poartă. De trei luni de zile merg la kinetoterapie pentru că am suferit o operație la genunchi. Am câte două ședințe pe săptămână și încă una de hidroterapie.
De la kineto vin acasă, fac duș, mănânc și merg la cabinet. Acolo sunt de la ora 14:00 și până la 19:00, teoretic. Practic, în jur de 21:00-22:00 reușesc să închei consultațiile. Nu pot să refuz pacienții pentru că sunt ai mei și țin la ei, am deja pacienți care sunt copii (foști pacienți de la naștere) cu copii. E o meserie foarte frumoasă, iar medicina de familie este un amalgam din toate celealte specialități pe care noi le punem cap la cap, urmărim pacientul în evoluție, dar îl și direcționăm mai departe în sistem.
Apoi ajung acasă, iar primul lucru pe care îl fac este masa de seară a cățeilor, timp în care stau de vorbă cu soțul meu o jumătate de oră – o oră pentru că atât mai rămâne din zi. Soțul meu a fost cel care m-a susținut și m-a împins întotdeauna de la spate: să învăț limbi străine, să învăț să lucrez pe calculator, să îmi iau permisul de conducere. Întotdeauna m-a susținut și mă susține în continuare cu absolut orice. Chiar dacă e supărat, de multe ori, că îi acord prea puțin timp, mă susține în tot ce fac. Îmi spune mereu că nu pot eu salva lumea, iar eu răspund că măcar încerc şi asta îmi aduce satisfacții.
„Nu am privit nimic din ce mi s-a întâmplat ca pe un moment dificil, ci ca pe o situație care trebuie rezolvată”
Media10: Au existat și momente grele în cariera dumneavoastră? Cum le-ați depășit?
Dr. Dalida Mosorescu: N-aș zice că am avut momente grele, nu am avut niște cumpene nemaipomenite în activitatea me profesională. Dimpotrivă, cred că activitatea mea profesională a mers spre făgașul corespunzător și în ritmul corespunzător tocmai datorită pasiunii cu care eu mi-am făcut meseria. Nu am privit nimic din ce mi s-a întâmplat ca pe un moment dificil, ci ca pe o situație care trebuie rezolvată. În oricare dintre aceste momente mai dificile, soțul meu a fost cel care m-a ajutat.
Media10: Ce pacienți ați avut și care v-au rămas în suflet?
Dr. Dalida Mosorescu: Am foarte mulți pacienți care mi-au rămas în suflet. Impresia cea mai profundă mi-au lăsat-o nașterile la care am asistat atunci când am fost medic la țară. Asta m-a marcat. Cu acei copii țin legătura și acum, îmi sunt pacienți. De asemenea, am rămas atașată foarte mult de o familie pe care am cunoscut-o în Belgia. Sunt niște oameni extraordinari, mi-au fost pacienți. În prezent, bărbatul este inculpat într-un dosar și este în închisoare. Am văzut că soția lui a postat ceva pe Facebook și m-a impresionat foarte tare pentru că sunt convinsă că este nevinovat, așa că i-am scris un mesaj acesteia prin care soțul ei să simtă că-l susțin și că am încredere că a rămas exact la fel ca atunci când noi ne-am cunoscut. Este vorba de fostul ministru armean al apărării.
Confort psihic, alimentație sănătoasă și mișcare
Media10: Care sunt principalele trei lucruri pe care femeile le pot face pentru a avea grijă de sănătatea lor?
Dr. Dalida Mosorescu: Sănătatea psihică și mentală sunt foarte importante și o femeie trebuie să aibă grijă, să-și creeze acasă, în familie, un confort. Pe de altă parte, femeile trebuie să se preocupe de sănătatea fizică prin controale periodice, investigații în funcție de patologii. Alimentația trebuie să fie una sănătoasă și nu bazată exclusiv pe fibre. Regimurile prea restrictive nu sunt bune. Să mâncăm mai puține grăsimi, mezeluri și carne și mai multe fructe, legume, grătar slab, salate. Hidratarea, iarăși, este foarte importantă. În afară de sănătatea psihică și mentală, de sănătatea fizică, este esențială mișcarea. Suntem un popor de sedentari. Noi nu avem ca în alte țări programe de gimnastică, de mișcare. Suntem numai în mașină, numai la birou, lucrăm online, facem școală online, iar acest lucru ne-a redus și mai mult activitatea fizică.
