Se spune că succesul în viață pleacă de la un învățător bun. Diana Brătucu este învățătoare pe care orice copil și-ar dori-o, dar și managerul de școală pe care ni l-am dori în fiecare unitate de învățământ. Profesionistă. Muncitoare. Integră. Energică. Diana este directorul Școlii „Traian” din Craiova, asumându-și misiunea onorantă de a conduce școala în care s-a născut ca dascăl în urmă cu 20 de ani, o misiune pe care își dorește să o continue datorită oamenilor valoroși pe care i-a regăsit de-a lungul timpului aici: colegii săi – cărora le datorează o parte din ceea ce este azi; copiilor – care i-au dat încredere că țara noastră are un viitor mai bun; părinților și partenerilor săi – care i-au arătat ce înseamnă cu adevărat puterea lui ÎMPREUNĂ. În cei peste 10 ani de experiență managerială, s-a implicat în promovarea bunelor practici europene în județul Dolj ca inspector școlar pentru proiecte europene, învățământ particular și alternative educaționale. Crede cu tărie că schimbarea începe cu sine și încearcă să ajute oamenii mici și mari să descopere o versiune mai bună a lor.
Media10: Ai participat la foarte multe proiecte de educație atât în țară, cât și în afara țării: în Italia, Grecia, Turcia, Portugalia, de unde ai acumulat experiență, ai învățat foarte multe lucruri pe care astăzi încerci să le implementezi și în sistemul de educație din Craiova, la Școala „Traian”, acolo unde duci o misiune importantă pentru copiii și cadrele didactice din acea unitate de învățământ. În același timp, în trecutul tău ai fost inspector pe fonduri europene la Inspectoratul Școlar Județean Dolj și ai participat de două ori la elaborarea legii educației, deci ai experiență și în partea de lucru cu copiii, dar și în partea administrativă a educației. Cum a povestea ta în sistemul de învățământ, „relația” cu educația?
Diana Brătucu: Cred că s-a născut atunci când una dintre verișoarele mele și-a dorit să devină învățătoare. Cumva, copiii mici învață de la copiii mari, iar eu am avut-o ca model pe ea și așa am început să îmi doresc să devin învățătoare. Am mers la Liceul Pedagogic, după care, la 19 ani, am ajuns la Școala „Traian”, exact acum 21 de ani. Ca o contribuție a tot ceea ce am primit până acum, de anul trecut, după al 20-lea an, mi-am asumat această misiune de a conduce școala în care m-am născut ca dascăl, din dorința de a face mai mult pentru oamenii mici și mari pe care i-am cunoscut în tot acest timp. A fost un drum lung și, uneori, nu chiar atât de plăcut pentru că, atunci când ești la începutul carierei, sunt foarte multe provocări, nu știi multe lucruri și îți cauți stilul tău propriu. Ceea ce m-a ajutat foarte mult au fost aceste programe: Erasmus, Life Long Learning Program, la care am participat și am luat legătura cu școlile din Europa. În perioada în care am fost la Inspectoratul Școlar, am coordonat școlile particulare și învățământul alternativ din județul Dolj, dar și din România, pentru că am fost unul dintre reprezentanții Comisiei Naționale pentru Alternative Educaționale. Cu această ocazie, am ajuns în școli care predau altfel, precum Școala Waldorf, unde am luat legătura cu reprezentanții sistemelor alternative din România: cu Montessori, cu Planul Jena, cu lucruri care nici nu credeam vreodată că există. Astfel, am văzut cu ochii mei că educația înseamnă și altceva decât ceea ce făceam eu până atunci, asta fiind prin anul 2009, când am ajuns la Inspectoratul Școlar Dolj și am început să experimentez o altă parte a învățământului. Am învățat foarte multe lucruri, am încercat foarte multe lucruri noi și cele mai multe dintre ele nu au mers, dar au fost și foarte multe care s-au potrivit sistemului de educație românesc, s-au potrivit claselor mele, stilului meu și am ajuns omul care sunt astăzi.
„Cu fiecare lucru pe care îl facem, învățăm mai multe și devenim un pic mai buni, bineînțeles, dacă ne dorim”
Media10: Deci, pe lângă ceea ce ai învățat la școală, ai avut și această determinare de a face autoeducație, de autodepășire și nu te-ai limitat la ceea ce ți-a oferit sistemul în acel moment, ci ai mers să vezi alte sisteme, alte școli și să aduci în Craiova ceva din ce ai învățat acolo.
Diana Brătucu: La început, nu m-am gândit că merg acolo ca să dau și altora. Fără să ne dăm seama, în sistemul de educație nu se încuraja împărtășirea, cel puțin când am fost eu elevă. Noi ținem pentru noi și facem pentru clasele noastre fără să dăm mai departe de teamă să nu fim judecați, să nu părem că ne dăm mari sau că greșim. Fiind în Inspectoratul Școlar, coordonam exact departamentul de proiecte Life Long Learning și proiecte de cooperare europeană, deci am fost nevoită să dau mai departe pentru că acela era jobul meu. Atunci mi-am dat seama că e foarte frumos să împărtășești, iar cu ocazia asta i-am ajutat și pe ceilalți să spună ce au făcut. Pe lângă aceste experiențe din școlile private, alternative, școlile din Europa, am învățat foarte mult de la colegii mei. I-am luat ca pe modele și o parte dintre ei sunt chiar la mine în școală.
Contează foarte mult cu ce vrem noi să plecăm dintr-o experiență și să luăm partea pozitivă a ceea ce ni se întâmplă. În orice lucru pe care îl trăim există lucruri frumoase, dar și mai puțin frumoase. Printre aceste activități, am făcut și formare pentru profesori și le spuneam mereu: „Dacă din fiecare training pe care îl faceți mergeți în clasă la copii cu un instrument, o metodă, un exemplu de bună practică, atunci acesta este, într-adevăr, un câștig.” În schimb, dacă doar ai fost acolo, ai văzut lucruri frumoase și n-ai adus nimic în clasă, atunci cred că l-ai făcut degeaba. Eu, din fiecare experiență, am adus câte ceva: un joc de spargere a gheții, o decorațiune, un craft pe care l-am făcut cu copiii. Îmi amintesc că unul dintre cursurile pe care le-am făcut a fost de programare. Printre altele, am terminat Facultatea de Informatică, dar nu mă pricep la programare. Sinceră să fiu, atunci când se numea Eurodida Web, l-am făcut la Roma, nu știam că este atât de complex. Mă gândeam ce să iau eu de acolo pentru elevii mei. Acum, copilul meu este unul dintre cei pasionați de acest program și m-am gândit cât de mult a contat că am dus partea asta de programare. Cu fiecare lucru pe care îl facem, învățăm mai multe și devenim un pic mai buni, bineînțeles, dacă ne dorim.
Fondurile europene pot fi soluția pentru modernizare
Media10: Cum a fost perioada în care ai fost inspector pe fonduri europene la Inspectoratul Școlar Județean Dolj? Cât de greu este să accesezi fonduri europene, pentru unitățile de învățământ și ce rezultate ai obținut tu atunci?
Diana Brătucu: Am ajuns acolo datorită încrederii unor oameni cu care am lucrat anterior și care m-au rugat să vin în echipa lor. Unul dintre ei este Mihaela Brumar, fost inspector de programe europene, care preluase mandatul de director al Casei Corpului Didactic. Lucrasem ca metodista ei și eram în anii preaderare când am încercat să multiplicăm informația europeană. Se crease o rețea de multiplicare a informației europene la nivelul județului și unul dintre oamenii care duceau această veste mai departe, ce înseamnă Europa, eram eu. Ea a crezut în mine și mi-a lansat această provocare. Cel mai mult mi-a plăcut că am cunoscut oameni foarte bine pregătiți în domeniile lor și atunci mi-am făcut o echipă, cu care am lucrat pe tot parcursul acesta, formată din specialiști în diverse proiecte. Eram la început, nu accesasem fonduri atât de mari și am luat un specialist în Grundig, un specialist în parteneriate, profesori din școală care erau mai buni decât mine și atunci am învățat că este foarte frumos și foarte relevant pentru tine, ca om, să te înconjori de oameni mai buni decât tine, nu mai slabi. Ei au fost cei care au dus acest bulgăre de zăpadă, pe care Mihaela începuse să îl rotească, și înainte de ea, inspectorul care a fost atunci, doamna Rodica Mială, profesorii din Dolj începuseră să prindă gustul de accesare a fondurilor europene, nu neapărat ca să se îmbogățească, pentru că deviza Erasmus și acum este: „Bani pentru proiecte, nu proiecte pentru bani”. Erau puțini, dar cu acești bani călătoreau în școlile din Europa, ceea ce nu se întâmplase în România, pentru că noi nu ieșisem din țară decât cu vize. Au prins acest gust, au văzut lucrurile altfel și îmi amintesc că, în unul dintre ani, județul Dolj a fost primul din țară la accesarea fondurilor pentru mobilități individuale. Au plecat atunci 106 profesori să se formeze în străinătate, să facă un curs și să viziteze școli din Europa, iar asta mi s-a părut foarte important, că oamenii au zis DA. Asta nu mi s-a datorat mie, ci acestor voluntari. Metodiștii pe care i-am avut în echipa mea au ales să lucreze cu ceilalți profesori din Dolj și să-i învețe efectiv cum se scrie un formular de aplicație, iar ei au învățat atât de bine încât au fost de neoprit. Doamna Ani Drăghici, cea care a venit inspector după mine, a preluat echipa pe care am lăsat-o acolo, a îmbunătățit-o cu alți oameni din alte domenii și au dus proiectele la nivel înalt astfel încât foarte mulți copii și profesori au parte de aceste experiențe extraordinare. Atunci când era în consultare „România Educată”, am avut o întâlnire cu ministrul actual, Ligia Deca, și una dintre propunerile pe care le-am adus în grupul acela de lucru a fost ca oamenii să aibă experiențe internaționale. Cumva, nu crezi până nu vezi, ți se pare imposibil, că e doar în cărți și că doar se laudă, este doar pentru poze. În școlile acelea se întâmplă lucrurile altfel, de fapt, decât ceea ce vedem noi, cu ochii tăi vezi lucrurile diferit și înțelegi că se poate altfel. Vii cu alt vibe, cum zic copiii.
„Trebuie să găsești niște nevoi reale, pentru că finanțarea urmează nevoia”
Media10: În acest moment, cât de greu este să acceseze astfel de fonduri? Dacă ele se derulează, de exemplu, la tine în școală, ce schimbă acestea pentru cadrele didactice, pentru copii?
Diana Brătucu: Nu este greu pentru cineva care știe, care a mai făcut. Pentru cineva care nu a scris niciodată un proiect, este destul de dificil, sunt niște pași de urmat și e vorba de managementul de proiect. Teoretic, trebuie să ai câteva cunoștințe despre firul roșu al unui proiect, de unde începi, de la analiza de nevoi. Trebuie să găsești niște nevoi reale, pentru că finanțarea urmează nevoia, și cele mai multe școli nu accesează aceste fonduri pentru că nu identifică corect nevoile pe care le au. Proiectul acesta de dezvoltare instituțională, pe care mulți dintre directori îl consideră doar un document de pus în dulap și de arătat atunci când vine ARACIP-ul sau inspecția școlară, ar trebui să fie piatra de temelie a tot ceea ce se întâmplă într-o școală pe următorii patru ani și inclusiv la accesarea de fonduri europene. Dacă vezi că ești într-o situație de abandon, atunci hai să gândim ce putem să facem pentru a rezolva această problemă sau să ne gândim care este, de fapt, problema. Poate profesorii au nevoie de motivație, au nevoie de inspirație. Copiii din generațiile acestea vin cu alte provocări și trebuie să ne updatăm ca și computerele. Dacă ne dăm seama unde trebuie să lucrăm, atunci putem să accesăm niște fonduri, să mergem la specialiști, la niște oameni care au avut aceeași problemă și să ne spună cum au rezolvat ei. Poate nu va merge 100%, dar merită să încercăm. Dacă doar ne plângem și așteptăm să se rezolve, nu o să se întâmple nimic.
Sunt foarte multe oportunități de accesare a fondurilor europene la momentul actual, începând cu Erasmus+, care este programul dedicat educației, și continuând cu Programul Național Capital Uman, unde sunt foarte multe școli. De exemplu, Școala „Traian” a început anul acesta un proiect pe apelul „Educație nonformală în sistem outdoor”. Este foarte greu pentru școli să implementeze astfel de proiecte pentru că nu avem specialiști în fonduri europene. Noi suntem dascăli, la urma urmei. Am învățat să predăm litera „A”, nu să implementăm proiecte, dar avem sprijinul acesta din partea ONG-urilor și din partea companiilor care se ocupă de proiecte și care știu ceva mai mult decât noi. Eu cred că e important ca școlile să se alăture unor astfel de consorții cu care să implementeze activități. Noi avem multe și aici vorbim de la a cumpăra mese de tenis de exterior, de ping-pong sau table de șah în mărime naturală pentru copii până la echipamente sportive și teste de evaluare a aptitudinilor, testele vocaționale pentru copiii care doresc să afle ce profil școlar li se potrivește cel mai bine pentru liceu. De asemenea, am depus și un proiect Erasmus+, asta pentru că una dintre colegele mele, care a venit anul acesta la noi și care acum este inspector de limba engleză, Olivia Nicolae, a ales să scrie pentru școala noastră un proiect. I-a fost foarte greu pentru că a fost primul an și a trebuit să studieze foarte mult PDI-ul (Proiectul de Dezvoltare Instituțională) nostru și să aleagă de acolo nevoile pe care ea le-a trecut în acest proiect. Dacă se va aproba, pe următorii trei ani, profesorii și copiii noștri vor participa la mobilități de formare sau mobilități de schimb de experiență cu state din Uniunea Europeană.
„Nu suntem dezamăgiți de oameni, ci de propriile noastre așteptări”
Media10: Deci oportunitățile există, oameni care să ne ajute și care știu ce înseamnă accesare de fonduri europene există, totul este să avem inițiativă. Ce faci tu în momentul în care ți se spune că „nu se poate”?
Diana Brătucu: Există foarte multe situații și sunt dezamăgită de fiecare dată când mi se întâmplă asta, adică nu pot să spun că primesc veștile acestea cu bucurie și zic că mâine o iau de la capăt. Am momente în care și eu spun că nu merită, dar, după ce dorm o noapte, vine un copil care îmi dă o îmbrățișare pe holurile școlii sau vine un părinte, îmi revin. Au sunat ieri doi părinți și m-au întrebat ce mai e nevoie la școală, cum pot să mă ajute. Acum se donează impozitul pe profit și ei zic: „Vrem să vă dăm vouă la școală sponsorizarea, să te gândești ce ai nevoie.” Cred că e important să fim transparenți. Ce faci cu banii aceia pe care oamenii se oferă să ți-i dea? Dacă ei nu văd nimic care să fie util pentru copiii lor, la un moment dat își pierd încrederea.
Am terminat, de curând, un proiect cu ajutorul părinților, dar și al Primăriei Craiova, care ne-a împrejmuit tot terenul și am făcut un gazon artificial pentru copii. A fost o mare bucurie pentru că își doreau să nu mai facă orele în sala de sport atunci când este cald afară. Au fost mulți bani pentru o școală și nu puteam să facem asta fără ei. Când vezi că cineva vine la tine fără să-i ceri, capeți încredere și zici că mai poți încă puțin, mai reușești ceva, mai încerci, dar, de multe ori, am dezamăgirea aceasta că nu se merită, că trebuie să fii cineva, să cunoști pe undeva. Eu, de exemplu, nu am cunoscut pe nimeni. Am venit aici pur și simplu că m-am dus la un concurs. Am mai avut o tentativă de a face parte din echipa managerială a școlii, atunci nu am reușit, dar consilierul școlar îmi spunea că nu suntem dezamăgiți de oameni, ci de propriile noastre așteptări. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să nu-mi mai setez atât de mari așteptările, adică obiectivele pe care ni le propunem să fie realizabile. Asta e și o chestiune din managementul de proiect, obiectivele trebuie să fie smart, să fie măsurabile, realizabile și așa am învățat să-mi eficientizez această activitate de a planifica lucrurile și de a cere. Uneori și colegii mei sunt copleșiți de câte activități le propun sau cu câte inițiative vin. Nu neapărat că vin eu, ci oameni din jur, care văd lucrurile că se mișcă și vor și ei să aducă ceva pentru comunitatea școlară pe care am onoarea să o conduc. Ei zic: „Uite, am văzut că ai făcut o activitate cu spălatul pe dinți. Nu ai vrea și una cu mâncarea sănătoasă? Nu ai vrea și una cu antidrog?” Noi niciodată nu spunem NU. De fiecare dată există cineva în școală care zice: „Da, îi primesc eu cu bucurie” și asta este pentru că, în școala în care sunt de 21 de ani, există oameni foarte buni.
Media10: Cum faci tu să îi inspiri pe acești oameni, să-i motivezi și să lucrați în echipă?
Diana Brătucu: Asta e marea bucurie și mi s-a părut cea mai mare surpriză cu care m-am întâlnit în toată cariera. Oamenii aceștia în vârstă care, teoretic, au fost cei care m-au format, de la ei am preluat foarte multe lucruri bune și sunt exemple de urmat pentru mulți dascăli din țara aceasta, de autori de manuale, au fost cei care mi-au acordat încredere și nu ai zis niciodată NU. Noi avem un proiect de digitalizare în care am primit table inteligente pentru toate clasele, laptopuri pentru toți profesorii, sisteme all in one, videoproiectoare, ecrane de proiecție, tablete pentru toți copiii care urmează să vină. Una dintre provocări a fost utilizarea tablei inteligente care, de fapt, este o tabletă cu dimensiuni foarte mari și chiar unii dintre colegi îmi ziceau: „Să vezi tu să lucreze domnul X sau doamna Y cu tabla inteligentă? Îi mai înveți tu acum, la vârsta asta? Ce ți-a venit? Să lași și tabla veche, să nu o scoți cumva că o să fie nebunie”. Dar ei s-au adaptat și lucrează foarte bine. Stăteam de vorbă cu fetița uneia dintre prietenele noastre de familie care spunea: „Domnul Mustafa (profesor de fizică) a venit astăzi cu un pendul și ne-a pus să măsurăm ceva și după aceea ne-a pus niște filmulețe. În fiecare oră, domnul folosește tabla inteligentă”. Chiar i-am adresat această apreciere în cadrul unei ședințe a Consiliul Profesoral și a zis: „Păi și eu sunt încântat de ea”, adică oameni la care nu te așteptai. Domnul este la pensie în prelungire, deci, teoretic, ar fi trebuit să își facă în continuare orele cu markerul pe tablă, dar, cu toate acestea, a ales să iasă din zona de confort și să ceară ajutorul copiilor. Sunt norocoasă că, în echipa pe care o conduc, există oameni deschiși. În fiecare zi au nemulțumiri, dar, între timp, chiar îmi spunea o colegă: „Nu suntem de acord cu tine de fiecare dată, dar, până la urmă, ne convingi.” Eu nu sunt omul care face lucrurile cu forța. Am învățat să las timpul un pic, să fiu acolo când au nevoie și asta cred că e important.
„Este imposibil să schimbăm oamenii. Ceea ce putem face este să ne schimbăm perspectiva din care îi privim”
Media10: În același timp, tu ești cea care setează standardele. În momentul în care managerul este cel care își face treaba bine, este primul care inovează, care vine cu soluții și arată empatie cadrelor didactice și copiilor, este clar că energia acelui loc devine una productivă. Sunt convinsă că sunt mulți manageri din școli, poate și din mediul rural, și din țară, se întreabă: „Cum? Și eu aș vrea să fac performanță la mine, dar nu am echipă, nu am copii, nu am susținere, autoritățile îmi spun mereu NU.” Ce i-ai spune unui astfel de manager de școală care poate nu și-a găsit metodele, strategia care să îl ajute?
Diana Brătucu: Primul sfat pe care i l-aș da și pe care mi l-am dat și mie este să înceteze să se plângă. Data trecută, am dat din nou examen pentru postul de director adjunct și am fost pentru un an și jumătate la Școala „Traian”. Jumătate pentru că m-au numit colegii mei, pentru că directorii din perioada aceea nu luaseră concursul și atunci a fost nevoie să numească pe cineva și în al doilea an pentru că am promovat acest concurs. După un an, am fost atât de dezamăgită de oameni, sau așa credeam eu, încât mi-am dat demisia. Mi-am scris demisia după ce învățasem o vară la mare, adică inclusiv în vacanța pe care am avut-o cu familia mea, dar am plâns atât de mult și eram atât de nemulțumită de diverse lucruri încât am ajuns copleșită și am zis că mie nu îmi mai trebuie așa ceva, nu e pentru mine, oamenii sunt răi. De fapt, nu este vorba despre oameni, ci despre noi, să ne uităm la noi înșine, pentru că este imposibil să schimbăm oamenii. Ceea ce putem face este să ne schimbăm pespectiva din care îi privim. Putem alege să-i privim ca pe niște obiecte, dacă avem nevoie de ei, ne folosim, dacă nu, îi dăm la o parte sau alegem să-i vedem ca pe oameni care au lucruri bune și lucruri rele, care au provocările lor pentru că sunt și ei tot oameni. De fiecare dată când mă supăr și sunt dezamăgită, încerc să mă gândesc ce a fost în spatele comportamentului lui, de ce a fost atât de rău cu mine, de ce s-a purtat atât de urât și încerc să mă uit dincolo de profesorul X. Mă uit la omul X care poate a fost bolnav, are o boală grea, are o familie pe care trebuie să o întrețină. E vorba de cum alegem să vedem lucrurile. Dacă nu ne ajută primăria acum, dar ne-au ajutat de nu știu câte ori, e clar că nu poate să mă ajute de fiecare dată. Hai să vedem atunci când poate, adică mai punem o întrebare, facem pași mărunți. Anul trecut am făcut un curs care se numea „Managementul visurilor” și acesta era unul dintre lucrurile pe care le-am învățat: principiul pașilor mici, ridicol de mici.
Un alt sfat pe care l-aș da ar fi acela de a-și schimba perspectiva. Uneori, e suficient doar să te uiți din altă perspectivă pentru că, de fapt, e vorba de cât de mult ești în stare să renunți tu la ale tale, să dai dovadă de empatie, să-l înțelegi. Pe mine m-a ajutat foarte mult un curs după ce mi-am dat demisia. Pentru că eram atât de încărcată și atât de dezamăgită, am început să caut lucruri care să mă dezvolte. Unul dintre ele a fost cursul „Mentalitate deschisă”, care m-a ajutat foarte mult să văd lucrurile și oamenii dintr-o altă perspectivă și exersez în fiecare zi. Ideea acestui curs este că celălalt este la fel de important ca tine, nici mai mult, nici mai puțin. Mamele au tendința de a-și pune copiii mai presus decât ele și ajung, astfel, să fie copleșite de ceea ce fac pentru ei. Cumva, este vinovat copilul că nu ai mâncat tu la timp, dar, de fapt, nu e vorba despre copil, el nu are nicio vină, ci este vorba despre tine, ca mamă, și ce alegi să faci, despre alegeri. E important ca un director sau un om care crede că nu mai poate să facă ceva să ceară ajutorul. Eu am noroc că în școala mea există un consiliu de administrație la care poți să ceri ajutorul cu orice. Unul dintre părinți este antreprenor, celălalt este jurist. Anul trecut am avut doi juriști care, de foarte multe ori, m-au ajutat în probleme pe care eu nu reușeam să le rezolv, deci spune că nu știi. Asta e o problemă la noi și nici profesorii nu spun, adică e greu. Au început acum să zică: „Nu pot să spun acum pentru că nu știu, dar mă interesez și data viitoare îți zic.” În concluzie, să ceară ajutorul, să înceteze să se plângă, să aleagă să privească oamenii și problemele dintr-o altă perspectivă și să facă pași mici, ridicol de mici.
Media10: Ce te motivează pe tine să te trezești în fiecare zi?
Diana Brătucu: Mă motivează copilul meu, care este elev la școala pe care o conduc și în clasa la care predau. Am ales să rămân până când ei termină clasa a IV-a și pentru că am văzut că se poate face educația altfel. M-am gândit că, în toți acești 20 de ani, eu am fost din ce în ce mai bine cu mine, sunt mulțumită cu ceea ce sunt, ce am și ce fac. Sunt datoare să dau înapoi ceea ce am primit și eu de la toți oamenii aceștia pe care i-am întâlnit și aici mă refer la copii, la colegii mei, la părinți, la partenerii care au fost lângă mine și, pas cu pas, m-au ajutat să fiu mai bine, să fiu mai mulțumită de mine, să trăiesc într-o armonie mai mare de fiecare dată. În acest mandat, mi-am propus patru obiective principale și anume: școală digitală, școala încrederii, educație pentru viață și educație pentru viitor. Sunt patru lucruri pe care le am mereu în cap atunci când fac orice proiect în Școala „Traian”.
De curând, prima noastră țintă strategică a fost să intrăm în Programul Școala Încrederii, care este un program al Școlii Transylvania College din Cluj, poate una dintre cele mai bune școli din România. Este privată, dar este o școală într-adevăr ca afară și suntem una dintre cele 200 de școli din România care implementează acest program. Se numește Lider in Me și își propune să vadă liderul din fiecare copil. Când ne gândim la lider, ne vine în minte ideea de a-i conduce pe ceilalți, dar principalul obiectiv al acestui program este să îi învețe să își conducă propria viață. Programul se bazează pe șapte deprinderi ale oamenilor eficace, cartea lui Covey, iar una dintre ele este: „Ascute fierăstrăul”. Se referă, de fapt, la a-ți găsi energia, să te trezești a doua zi dimineața și s-o iei de la capăt, pentru că aici asta e cea mai mare provocare. Fiecare om trebuie să-și găsească lucrurile care îi aduc energie: poate fi un pahar de vin, un film bun, o îmbrățișare de la copilul lui, poate fi o seară la cinema sau o cină cu iubitul, poate fi să citească o carte, să doarmă sau orice alt lucru care îi umple rezervorul de energie și afecțiune. Dacă dai și nu ai grijă de tine, ești ca rezervorul de la mașină, te golești. De aceea apare anxietatea, de aceea apare nemulțumirea de tine însăți sau de ceilalți și eu cred că nu mai poți să faci lucrurile productiv, nu mai produci nimic bun. Trebuie să te gândești că și tu ai nevoie de timpul tău, de energia pe care să o dai mai departe. În anii tinereții, ajungeam la epuizare, lucram de dimineața până dimineața și alegeam să mă duc în sala de clasă muncind toată noaptea. Era o energie scăzută pentru că eu nu aveam deloc grijă de mine, dar, probabil, cu timpul înțelegi că trebuie să ai mai mult grijă de semnalele pe care ți le dă corpul tău.
„Am derulat foarte multe proiecte pornite de la copii și de la părinți pentru că, de fapt, asta este cea mai mare provocare”
Media10: Care sunt cele mai frumoase proiecte pe care le-ai făcut până acum pentru Școala „Traian” și de care ești mândră?
Diana Brătucu: Când termin un proiect, întotdeauna mă gândesc că asta e principala realizare și, de curând, una dintre mămici m-a sunat să-mi spună că firma ei de IT din Craiova a ales să doneze pentru școală și zicea: „Ați făcut atât de multe lucruri mici, și aici mă refer că nu ați construit o școală, dar care au avut atât de mare impact asupra binelui copiilor”. Acum reluăm un proiect, Poșta Crăciunului, o idee preluată de la Anca Târcă. Am derulat foarte multe proiecte pornite de la copii și de la părinți pentru că, de fapt, asta este cea mai mare provocare. De exemplu, copiii de gimnaziu au cerut acum să facă o petrecere de Crăciun, ceea ce nu s-a mai întâmplat în Școala „Traian”. Nu le-am promis c-o să ne iasă, dar putem încerca, nu le-am spus nu. Au mai venit și cu inițiativa de a propune primăriei să introducă autobuze școlare și la gimnaziu și am zis: „Nu se poate încă, dar acesta este obiectivul primarului și bănuiesc că, în viitor, se va întâmpla, dar noi putem să întrebăm.”
Este despre cât de mult ești în stare să-i asculți și să încerci să-i ajuți cu lucruri mici, adică să aducem din nou Poșta Crăciunului era un lucru foarte mic, o petrecere în sala de sport, iarăși, este un lucru foarte mic. E adevărat că uneori ai experiență, alteori ai nevoie de ajutor, dar tot ei s-au oferit să ne ajute. Laboratorul de științe l-am înființat anul trecut într-o sală complet nouă și cu ce am avut datorită nevoilor lor, deci, cumva, ești acolo să vezi într-adevăr nevoile sau să zici: „E, lasă, că și dacă îi ducem în laborator bea substanțele, nu sunt cuminți, sparg eprubetele.” Dacă găsești mereu doar lucruri negative, nu mai faci nimic. Când găsești o provocare, cum o iei? Ca pe o oportunitate sau nu? Eu aleg să le iau ca pe oportunități, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mi-e nici mie ușor să fac asta, dar am învățat să cer ajutorul. Nu mă descurc? Lansez o provocare pe grupul părinților, grupul diriginților, învățătorilor, consiliul elevilor, sun la un prieten, deci dai un telefon, întrebi pe cineva, spui că ai nevoie de un lucru.
Media10: Ce-ai schimba la sistemul de învățământ românesc? Tu ești omul care schimbă în fiecare zi ceva și că ești omul care nu așteaptă ca ministerul, primăria, Consiliul Județean să facă ceva bun pentru școala ta sau pentru echipa ta.
Diana Brătucu: Eu cred în această schimbare de jos în sus, dar nu cred că este suficientă, adică lucrurile ar trebui să se întâlnească undeva la mijloc. Eu dau ceva, dar ajură și și tu minister, primărie, inspectorat în întâmpinarea mea. Nu cred că e doar despre noi. La mine în școală se întâmplă foarte multe lucruri frumoase, dar nu sunt suficiente. Dacă nu am avea sprijinul Primăriei Craiova, nu am reuși să facem multe lucruri. La fel este și partea aceasta de legislație. Am fost de două ori în grupuri de lucru la politicile publice. O dată când era în dezbatere Legea Educației din 2011 și, pe vremea aceea, eram purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Școlar și am promovat legea pentru că am crezut în ea. Am citit-o, am studiat-o și am crezut că sunt foarte multe lucruri bune pentru că ea, de fapt, a fost făcută de specialiști. Cel mai important dintre ei este fostul ministru Miclea, care este una dintre mințile luminate ale acestei țări și mie mi s-a părut că legea aceea a avut cap și coadă dacă noi voiam să o implementăm, să ieșim din zona de confort și dacă toate lucrurile se întâmplau și de sus. Unul dintre punctele din lege era 6% din PIB pentru educație și am încercat să văd lucrurile bune din acea lege. Am lucrat apoi, după ce a fost promulgată, la Metodologia de constituire a corpului de mentori care, culmea, nici astăzi nu se aplică. A fost doar o lege făcută, un ordin de ministru care nu se aplică astăzi, deci am lucrat în zadar, ca multe lucruri care nu se aplică în România.
Acum fac parte din comunitatea SuperTeach, datorită căreia, în ultimii ani, chiar m-am schimbat ca om și am ales să devin altcineva. Am făcut parte din grupul de lucru One Voice, o voce pentru educație, unde o mare parte dintre propuneri sunt ale grupului de lucru din care și eu am făcut parte și am întâlnit acolo oameni foarte deștepți, minți luminate ale acestei țări, din multe domenii, cu expertiză din mai multe domenii care pot să vadă lucrurile din perspective diferite. Dacă noi ne adunăm toți la fel și spunem toți la fel, eu nu cred că se va produce progresul. Din contră, eu cred că se produce tocmai din aceste grupuri care sunt diferite ca și mentalitate, ca și experiență, ca și expertiză: de la profesori, directori, dar și membri ai Guvernului, ai ministerului, ARACIP, ONG-uri, activitate în domeniul educației. Eu știu acum că se spune: „Vin ONG-iștii să ne învețe pe noi cum se face educație. Noi, dascăli de atâta timp, de 20 de ani, să ne învețe pe noi”, dar eu am învățat foarte mult de la ONG-iști și cred că pot să aducă multe lucruri bune. Au fost luni în care ne întâlneam în fiecare săptămână să aducem idei, să dezbatem și îți dai seama că pierzi din timpul tău liber cu familia, alegi să contribui voluntar, că nu te plătește nimeni. Am fost în Deltă, la fel, ne-am întâlnit acolo cu grupul acesta de lucru și am pierdut trei zile. Puteam să le stau cu familia mea și cu copiii mei la școală. Am ales să merg acolo și să „pierd” aceste zile ca să câștigăm pe altă parte. Nu știu dacă vocea mea este cea mai bună, dar poate părerea mea de practician contează, adică fac un pic mai mult, aleg să dau un pic mai mult decât ceea ce am dat până atunci.
„Obiectivele de învățare ale copilului trebuie stabilite împreună cu părintele”
Media10: Nu pot să nu mă întorc la misiunea ta inițială, aceea de a fi învățătoare, și să te întreb cât de important este învățătorul în traseul nostru educațional și personal?
Diana Brătucu: Poate că este cel mai important, acum fără să minimizez toate celelalte eforturi ale colegilor mei. De ce? Pentru că în învățământul primar, copiii se întâlnesc pentru prima oară cu reguli reale și un pic mai serioase. La grădiniță se joacă și eu cred că este important ca dascălul să fie unul care să inspire copiii și care să-i facă să învețe cu plăcere. Unii dintre ei învață de dragul doamnei ca să n-o dezamăgească, ca s-o facă mândră de ei. Copiii nu știu că învață să devină fizicieni, de exemplu, sunt prea mici. Chiar dacă se spune că motivația extrinsecă nu e una potrivită pentru ei și cred asta, copiii la vârsta aceasta au nevoie de o motivație din afara lor pentru că ei încă nu și-au format acest lucru, de a vrea să fie mai buni decât ieri, și eu cred că rolul dascălului este acela de a face educație cu blândețe, dar nu exclud aici fermitatea. Cea mai mare provocare este să găsești echilibrul între fermitate și blândețe și să ajuți copiii, să le formezi niște rutine ale muncii pe care să le ducă mai departe în ciclul gimnazial și apoi poate chiar în câmpul muncii, pentru că mulți dintre copii chiar își păstrează toată viața aceste deprinderi pe care și le formează în ciclul primar. Și părinții sunt foarte importanți și cred că trebuie să lucreze în tandem cu profesorul. Dacă părintele zice așa și profesorul zice așa, poate zice părintele mai bine, iar profesorul zice mai puțin bine sau invers. Cumva, obiectivele sunt comune, de aceea învățătorul este cel căruia îi este mai ușor să se alinieze cu părintele, să se întâlnească o dată pe an și să spună: „Domnul Popescu, dumneavoastră unde vreți să ajungă Andrei la finalul acestui an?” și ei să răspundă: „Păi aș vrea să exceleze la matematică și insist acolo să meargă la concursuri, dar cu româna și cu astea nu.” Tu, ca dascăl, poți să-i spui: „Eu cred că poate și la română. Vreți să încercăm împreună să facem asta?”, iar dacă el zice că nu, adică să tragi doar tu singur, nu este în regulă.
Obiectivele de învățare ale copilului trebuie stabilite împreună cu părintele. Degeaba îi vrei tu binele dacă el nu-l vrea sau invers. E important să comunici foarte bine cu familia, pentru că e și foarte ușor la vârsta acesta, și să găsești o cale comună prin care să acționezi în interesul copilului. Până la urmă, nu trebuie să ajungă toți matematicieni și am văzut că din ce în ce mai mult părinți înțeleg asta, că nu toată lumea trebuie să învețe matematica. M-am bucurat să văd că mergem în direcția aceasta, că nu mai suntem ca pe vremuri, cu o personalitate multilateral dezvoltată. Fără să vrem, noi spunem: „Dacă nu ești bun la română, te duc la meditație”, dar tu ești foarte bun la matematică. În loc să te duc la matematică, să te fac acolo genial și să-ți faci o carieră din asta, eu aleg să te duc în partea cealaltă ca să te fac și acolo mediocru. Cumva să fim buni la toate, dar la nimic să excelăm. Am văzut părinți tineri, de vârsta mea, care aleg să se uite la măreția copilului și să vadă la ce este bun pentru că, de fapt, și acesta este rolul unui dascăl adevărat, să vadă măreția din fiecare copil. Asta este și deviza SuperTech, comunitatea în care aleg să rămân voluntar și care mă ține acolo pentru că sunt oameni care văd același lucru în copii. Este o mare provocare să vezi ce au ei mai bun, care sunt talanții lui, să-i descoperi și să-i încurajezi. Este foarte greu, mai ales că unele clase sunt foarte mari, dar în cinci ani de zile, un învățător poate face asta. De aceea am ales să rămân învățătoare, pentru că pot să fac lucrul acesta, cu toate că sunt absolventă de informatică și după aceea și de matematică, deci, teoretic, puteam să fiu profesor.
Investiția în educație este cea mai importantă
Media10: De ce este important să investim în educație?
Diana Brătucu: Eu cred că e cel mai important, cred că acesta ar trebui să fie obiectivul numărul unu al fiecărei țări și al nostru, cu toate că toți politicienii în campaniile electorale spun că educația este obiectivul numărul unu, dar încă nu este. E important, în primul rând, să investim în oamenii care vin în educație, și anume în profesori. Dacă noi alegem să le dăm salariu de 2100-2300 de lei, cât are un debutant, câți dintre tinerii care învață pe brânci, se pregătesc, iau burse în facultate, aleg să vină în învățământ? Eu spun că foarte puțini și nu cei mai buni. Deci ar trebui să lucrăm la aceste salarii ale debutanților pentru că, dacă vrem să avem cel mai bun sistem de educație, trebuie să avem cei mai buni oameni care predau acolo. Eu nu am fost elev de 10. Am învățat foarte mult, am fost foarte serioasă, m-am pregătit foarte mult, dar nu eram dintre mințile luminate ale clasei. Eram, poate, în clasele gimnaziale, dar apoi, la liceu, când au venit copii din multe școli, mi-am dat seama că eu sunt printre cei mediocri, dar am ales să învăț singură, să mă autodepășesc. E important să-i inspirăm pe acești copii și noi suntem, până la urmă, motorul lor.
Au atât de mulți eroi pe care îi urmăresc pe tot felul de canale media și în diferite medii care nu sunt potrivite, ba chiar îi afectează. Nu fac toți ca tine, să aducă în față oameni care încearcă să facă ceva mai mult pentru domeniul în care lucrează. Dacă noi investim în copiii noștri și îi lăsăm să aibă modele acei oameni, cum ar putea ei să dea ceva bun în societăți în care vor ajunge la un moment dat? Cu siguranță nu vor putea. Va trebui să investească singuri în educație și atunci, dacă ne uităm la ceea se întâmplă astăzi, ar trebui să vedem societatea de mâine. Îi vedem ca pe mini-adulții care ne vor plăti nouă pensiile și avem încredere în ei? Vrem mai mult de la ei? Atunci trebuie să le dăm mai mult, să arătăm. Eu le spun părinților că nu trebuie să verifice temele ca să vadă dacă au greșit sau nu, ci să vadă copiii lor că dau mai mult de doi lei pe educație și că e important pentru ei acest lucru, să-i încurajeze să se autodepășească. Noi ce le arătăm? Noi ne certăm între noi, profesorii cu directorii, profesorii între ei, cu părinții și copiii ce să învețe? Lucrurile au legătură pentru că despre asta este vorba în societatea viitoare.
Media10: Ce înseamnă succesul pentru tine?
Daniela Brătucu: Pentru mine, personal, înseamnă să mă pun în pat seara și să îmi spun, în capul meu, că astăzi am făcut tot ce am putut și am avut impact asupra a măcar unui om din viața mea: soțul meu, copilul meu, unul dintre elevi sau dintre colegii mei. Acesta cred că e succesul. În rest, am învățat să mă limitez la lucruri care se pot întâmpla și nu mai visez măreț, dar încerc să ajut cât pot.
