Salvatorul creierelor. Georgian Ciobotaru, medicul rezident neurochirurg ce ne dă speranță
Are 30 de ani, iar dacă mâine ar fi nevoit să renunțe la medicină, ar putea sta lejer pe scenă plină de reflectoare, făcând stand-up comedy. Dr. Georgian Ciobotaru este medic rezident neurochirurg, în cadrul „Brain Institute”, la spitalul Monza din București. Este singurul din țară care folosește analiza statistică bazată pe voxeli, o tehnologie modernă care îi poate salva pe bolnavii de epilepsie. Folosește tehnologia 3D pentru a salva creierele umane și este specialist în chirurgia epilepsiei și neurochirurgie oncologică. După ce a învățat în Turcia, Ungaria, Italia sau Franța, a ales să rămână în România și să dezvolte aici servicii medicale de calitate. Dacă ai vreo cumpănă îl poți aborda pe facebook, unde își rupe din timpul liber să fie alături de oricine are nevoie de un sfat medical. Dr. Georgian este o sursă de inspirație, mai ales pentru tinerii aflați la început de carieră.
MEDIA 10: Când spui „neurochirurgie” sună atât de complicat și interesant în același timp. Care este pe scurt povestea dumneavoastră ?
Dr. Georgian Ciobotaru: Se spune că neurochirurgia te cheamă, ea te alege. Te naști neurochirurg, nu devii unul. Bine, cred ca e o prostie asta. Eu m-am născut în fundul gol, ca toata lumea, cu un nas supradimensionat, care nu a dat nimănui de bănuit că voi ajunge doctor. Iar când eram eu mic, doctorii erau doctori…și-n fundul gol. Nu ajungeai la ei ușor, chit că-i căutai cu prăjina. Eu, având un nas mare și greu, nu-l pot ține la fel de sus. Plus că în ziua de azi, oricine cu o conexiune la internet e un pui de doctor. Nici nu mai spun cât de mult îmi place să fiu alături de pacienți și de oricine îmi cere un sfat și să ajut acolo unde pot. Și uite așa, gândul acesta m-a făcut să aduc pe lume pagina de facebook: „Dr. Ciobotaru Georgian. Medic rezident neurochirurg”.
M-am născut la Buzău și mi-am petrecut vacanțele la bunici, la Brăiești. Vara munceam pe rupte, pe când iarna, iarna mi-o petreceam la niște fini cu rădăcini în cultura rromă, care mi-au scos din cap impresiile de neurochirurg care puteau să apară. Vă spun sincer că mămăliguța cu sarmale mâncată de foame are gust mai bun decât caracatița din Paris atunci când ești sătul. Și…apăi la mămăliguța aia mâncată în tihnă și cu sufletul împlinit tânjești apoi toata viața. Fiind copil cu posibilități limitate în prima parte a vieții, mi-a fost teamă de piedica pe care o impunea taxa de școlarizare: Băiatul tatii, daca nu intri la buget și nu rămâi acolo, te întorci acasă la Buzău”. Așa că, de frică, m-am apucat să apăr țara cu un curaj nebun, înrolându-mă în armată în cadrul Institutului Medico – Militar și terminând Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București. La institut am învățat că unde se încheie logica începe armata, iar asta mi-a prins bine în medicină: m-a învățat de cine sa mă feresc în viață. Neurochirurgia am primit-o de milă, de la un coleg. Mi-a cedat-o atunci când a trebuit să ne alegem specialitatea. Chirurgii, așa cum știe toată lumea, știu puține, dar fac multe, ceea ce mi se potrivește mănușă. „- Fă Rai din ce ai” îmi spunea bunicul, „-…că dacă nu, atât îți trebuie!”.
MEDIA10: Iar dumneavoastră ați ascultat de sfatul bunicului, pentru că iată câte ați reușit până la vârsta asta! Ce înseamnă munca unui neurochirurg? Mai ales în contextul tratării epilepsiei, pentru că asta este specializarea dumneavoastră. Știința creierului este, fără îndoială, ca un sac fără fund, unde mereu pot apărea noutăți în ale medicinei.
Dr. Georgian Ciobotaru: Pe scurt, înseamnă o viață trăită în spital și multe femei pierdute. Filmele americane au făcut din neurochirurgi o adevărată comoară. E drept, suntem greu de găsit…în casă. Pur și simplu nu petrecem suficient timp acolo. În primele 2 luni de spital, ajungeam să mă trezesc la ora 5 dimineața și să ajung acasă la ora 12 noaptea și tot nu eram suficient. Nici pentru acasă, nici pentru muncă. Și în momentul de față mă confrunt cu această situație, weekend-uri consecutive departe de casă și ture lucrate de dimineața până seara. Echipa însă, este cea care te salvează, în special dacă știi să o apreciezi. Iar în ultimii ani, recunosc ca m-am înfășurat într-o echipa extrem de frumoasă, unde îmi e cald și bine. O echipă care îmi permite să operez atât cât poate un rezident de an mare, în condiții de siguranță. Înțelegerea a fost simplă: „Nu ai voie să greșești!”. Iar ca să greșești în meseria asta, nici măcar nu trebuie să intri în sală.
Pacientul neurochirurgical este o specie aparte de pacient. El nu vine la tine pentru că vrea, nu-și face o operație estetică și nici nu poate da înapoi. El vine pentru că ești spaima lui cea mai mare și pentru că nu poate fără tine. Pacientul a auzit de cazuri neurochirurgicale eșuate mai des decât cazuri încheiate cu succes, așa că pentru el ești totul. Toți tuleii de începător care nu ți-au căzut de sub nas, toată intensitatea momentului, totul se traduce în teama din vocea ta atunci când îi vorbești despre cum va decurge operația. Întâlnesc în ultima vreme din ce în ce mai mulți pacienți internați prin alte spitale, care nu au stat de vorbă pe larg cu medicul lor sau cărora nu li s-a făcut un examen neurologic. Teama din glas poate ți se iartă. Dar să nu vezi pacientul sau să nu pui mâna pe el este inadmisibil. Munca unui neurochirurg începe de aici: de la un examen neurologic precis, de la curiozitatea din spatele lui și culminează cu operația. Ea trebuie planificată precis, luând în considerare în special problemele ce pot apărea pe perioada intervenției. Iar cu un plan bun, operația devine cel mai ușor pas din întregul sejur al pacientului în spital.
Ce face un neurochirurg așadar, nu știu precis. Habar nu am unde este șeful meu când pleacă de la spital, pentru că eu sunt doar un rezident. Datoria mea este să văd pacientul, să îl salut frumos, să stau de vorba cu el între 30 si 60 de minute, uneori și mai mult, să-mi explice în detaliu ce i s-a întâmplat, să îi explic ce i se va întâmpla, să-i fac examen neurologic și, cel mai important, să-l liniștesc înainte de operație. Apoi să verific RMN-ul și diagnosticul și să concep, în mintea mea, planul pentru intervenția minim-invazivă. Mă asigur ca întreaga echipă cunoaște tot ce cunosc si eu despre pacient, de la asistenți până la chirurgi și mă ocup de neuronavigație, poziționarea pacientului și de cât mi se cuvine din intervenție.
Dacă pentru pacient greul a trecut, pentru noi abia acum începe: starea pacienților în perioada post operatorie se agravează rar. Însă atunci când o fac, o fac rapid și, uneori, iremediabil. De asta este extrem de important să am o echipă de asistenți extrem de bine pregătită, să locuiesc aproape de spital și să am grijă să fiu disponibil 24/7 pentru orice apel. Fără alcool, fără telefon închis sau pe silențios și fără planuri. Ah, și să nu cumva să uit anestezistul, fără de care îngrijirea corectă a pacientului ar fi doar un vis frumos. Cât despre ce pot face în epilepsie, propun să fie un capitol separat al discuției.
„Dacă îți dai halatul jos și pleci din sală acum, nu te mai întorci. Și unde crezi că pleci? Din scris, mori de foame, bogat nu ești și vase nu-ți place să speli!”
MEDIA10: Atât de multe de făcut și o responsabilitate foarte mare care apasă pe umerii dumneavoastră! Ce înseamnă să fii rezident într-un domeniu atât de vast și, mai ales, rezident în România?
Dr. Georgian Ciobotaru: Neurochirurgia este ca un tort mare de ciocolată cu vișine. În primul rând, nu știi de unde să o apuci. Apoi, nu poți să mănânci foarte mult într-o singură zi, pentru că te ia cu rău. Iar uneori, este acră de te strepezești tot și-ți vine să o dai de mal și să te faci ospătar pe o insulă exotică. Cea mai mare problemă pe care am avut-o când eram rezident mic era că nu știam de ce să mă apuc mai întâi, ce să învăț: coloană sau cap? Semiologie sau imagistică? Tehnică chirurgicală sau date generale despre patologie? Rezistența mea la citit este ca cea din pat: una foarte redusă. Obosesc repede și adorm imediat. De-asta am și început să fac cursuri pentru studenți, dar despre asta vă povestesc mai târziu.
M-am bucurat foarte mult când am descoperit epilepsia. Bine, vorbesc prostii. Mi-a căzut cerul în cap atunci când seniorul meu mi-a zis „- Aș vrea ca tu să te ocupi de epilepsie”. Simțeam că îi stă pe limbă „…cât noi, ăștia buni, ne ocupăm de tumori”. Pentru că asta mă atrăgea, chirurgia tumorilor cerebrale. În plus, eu funcționez foarte bine pe principiul „monkey see, monkey do”. Dar de la cine monkey see dacă nu făcea nimeni chirurgia epilepsiei prin aborduri minim invazive în România?! Nu existau nici studii imagistice de diagnostic centrate pe epilepsie și nu se auzise de postprocesare în imagistică la noi în țară.. Dar, ușor, ușor, cu ajutorul unor echipe splendide de neurologi specializați în epilepsie, am reușit să pătrund în hățișurile epilepsiei și mi-am adus propria amprentă în operații. Iar la ora actuală, mă mândresc cu faptul că am crescut calitatea actului medical în epilepsie, suficient încât să pot spune că operațiile au devenit mult mai sigure decât chirurgia tumorilor cerebrale.
În primii ani de neurochirurgie am acumulat foarte multe frustrări pe care am încercat să le manageriez cât am putut de bine. De nenumărate ori mi-am mușcat buzele sau am strâns din dinți gândindu-mă: „Dacă îți dai halatul jos și pleci din sală acum, nu te mai întorci. Și unde crezi că pleci? Din scris, mori de foame, bogat nu ești și vase nu-ți place să speli pe nicio insulă exotică. Stai, mă, la locul tău, că e cald si bine! Te duci acasă, mai citești, mai plângi, mai citești, te întorci și ești ca nou”! Și anii au trecut si au venit peste mine cursurile în străinătate și stagiile în spitalele de pe la noi și din afara țării. Atunci am realizat că nicăieri nu-i mai bine ca acasă.
MEDIA10: Sunteți unul dintre medicii care au căutat să-și îmbunătățească actul medical prin studii de calitate în afara țării. În ce state ați studiat și cu ce informații noi ați revenit pe plaiurile noastre?
Dr. Georgian Ciobotaru: Plecările mele au fost multe. Au început din anul II de facultate, cu un stagiu de o lună de chirurgie plastică în Kayseri, Turcia, unde am avut onoarea să-l întâlnesc pe prof. Attila Coruh. Își petrecea cu mine 7 ore pe zi, răspunzându-mi pe larg la orice întrebare pe care o aveam. Domeniile erau vaste, întrebările erau cu precădere din anatomie, fiziologie, biologie celulară si histologie. Era un om de o cultură excepțională, care a reușit să îmi explice atât noțiuni teoretice, cât și noțiuni despre cum ar trebui un profesor să fie: apropiat studenților, să le răspundă calm la orice întrebare oricât de prostească, să fie întotdeauna curios, să cerceteze si să scrie articole. Era ca un copac fără umbră. Doar la noi la români s-a inventat vorba „La umbra marilor copaci nu cresc decât licheni!”
Apoi, anul IV de facultate mi l-am petrecut în Italia. Eram sărac lipit. Aveam 500 de euro pe lună, din care trebuia să-mi asigur cazare, mâncare, excursii, haine, ieșiri in oraș, plecări în străinătate, întoarcerea acasă….și m-am întors cu 1000 de euro cash în 10 luni. Acolo am avut un profesor de chirurgie generală absolut fascinant: îi lua mai mult să mă prezinte pe mine pacienților decât să se prezinte pe el. „- Bună ziua stimată doamnă! Intrați! Astăzi avem plăcerea să îl avem alături de noi pe un student venit tocmai din România, special pentru consultațiile acestea. Dumneavoastră de unde sunteți?” Este drept, consultația era una de proctologie, într-un cabinet micuț, în care făceam cunoștință cu anusul persoanei, nu atât cu caracterul ei, însă perseverenta profesorului de a mă prezenta m-a fascinat. Am încercat să copiez gestul, fară prea mare încredere în mine însă: îi prezint pe toți cei mai mici ca mine pacienților, ca parte din echipă, fie ei rezidenți, studenți sau chiar elevi de liceu. Iar odată cu neurochirurgia mare și în special cu mediul privat, au început plecările în strainatate la cursuri de top, fiind un copil răsfățat al neurochirurgiei:Milano, Boston, Londra, Arizona, Franța, peste tot am avut oameni extraordinari- și lista continuă cu plecări în centrele de varf din domeniile respective. Când în mediul în care lucrezi nu au loc greșeli, înseamnă că cineva s-a preocupat de fiecare detaliu si l-a pus la punct. Nu contează de la cine ai învățat și ce, este extrem de greu să mai aduci ceva nou. Și chiar și așa, cu greul acesta de a introduce ceva nou, ce am putut aduce din plecarile mele au fost: diagnosticul precis al epilepsiilor, planul chirurgical tridimensional și în realitate augmentată, procesarea imagistica bazata pe suprafata sau pe voxeli și modalitati noi de sutura a plagilor în condiții de siguranță. Mă bucură foarte mult faptul că am putut readuce încrederea în rezidenți prin disponibilitatea mea cvasiconstantă, învațată însă la noi, de nevoie. Iar dacă e ceva ce am arătat Europei, este capacitatea românească de a se adapta. Romanul „se descurcă”. Pot ei să-l încurce pe român oricât, că noi tot rămânem precum râmele: trăim în mocirlă și supraviețuim o viată întreagă, ba și mergem cu cei bogați la pescuit la un moment dat!
Media10: Privind în ansamblu, ce credeți că ne lipsește în țară în domeniul Neurochirurgiei?
Dr. Georgian Ciobotaru: Unitatea. Dacă ai zece neurochirurgi într-o sală, nu ai o echipă de zece oameni, ci zece echipe individuale de neurochirurgi. Soiul ăsta de doctori zici că e ținut la soare: crapă pielea pe ei dacă trebuie să colaboreze. Dar sunt rădăcini istorice despre care promit să vorbesc atunci când voi fi mai mare. Până atunci, morții cu morții, viii cu viile.
Tehnologie 3D pt pacienții cu epilepsie. Unic în țară
MEDIA10: Ce am observat eu din informațiile găsite despre dvs. este faptul că încercați să aduce mereu metode medicale noi în neurochirurgie. Concret, ce presupune lucrul acesta? Cum îl ajută mai exact pe pacient această abordare?
Dr. Georgian Ciobotaru: Doamna Mimi, vecina mea de la 2, folosește mai multa tehnologie atunci când se joacă pe telefon Candy Crush decât mulți dintre neurochirurgii care operează „clasic”. De ce oare ne încăpățânăm împotriva binelui pacienților noștri, de ce încăpățânăm să nu aducem tehnologia și în sala de operație, sau în diagnostic? Ce fac eu, este simplu: transform imaginile plane ale RMN-ului în reconstrucții tridimensionale, pe care le folosesc intraoperator – înțeleg anatomia șanturilor pentru o corticotomie perfect poziționată, exersez în realitate augmentată intervenția cu o seară înainte, împărtăsesc cu echipa operatorie și cu pacientul planul operator, iar la nevoie, pot printa totul 3D ca să pot pune mâna pe creier înainte de intervenția în sine. Iar lucrurile nu se opresc aici: cortexul cerebral este o structura similară în 3D unei pături aruncată aleator pe un pat. Cum pot eu să aflu dacă are un cocoloș răspunzător de epilepsie (o displazie corticală, spre exemplu), care trebuie rezecat? Păi trebuie să îi masor grosimea în cât mai multe puncte separate. Iar calculatoricește, asta se poate face întinzând pătura pe pat și măsurând fiecare emisfer în 150.000 de puncte separate. Asta se numește morfometrie bazată pe suprafață si este o poveste veche de vreo 20 de ani. Am ajuns în Statele Unite să învăț acest lucru pe care nu știu câți îl mai folosesc pe la noi. Mai mult, pot să am o bibliotecă de pături normale, cu care compar statistic fiecare centimetru pătrat din pătura mea: dacă am o grosime de 5,7cm, într-un vraf de pături care au grosimi de la 5.2 la 5.6, e normală sau nu? Dar într-un vraf de la 0,2 la 5 ? E mai normală în prima variantă sau în a doua? Asta se numește analiza statistică bazată pe voxeli și sunt singurul din țară care o face. Deși aparatura si programele le-am plătit din salariul meu, ofer gratuit asistență oricui îmi cere asta pe pagina de facebook : „Dr. Ciobotaru Georgian. Medic rezident neurochirurg”. Încă nu am implementat inteligenta artificială în diagnostic, dar ăsta este pasul următor. La ce folosesc însă răspunsurile postprocesărilor efectuate de mine? Odată ce aflăm ce este aberant, putem pune la cale o operație extrem de precisă pentru pacienți. Uneori, fără analizele acestea, diagnosticele sunt ratate și pentru pacienții diagnosticați cu epilepsie nu se poate face nimic concludent. Sunt informați că vor avea boala asta tot restul vieții și mi se rupe sufletul când am rezultate negative si nu-i pot ajuta pe sărmanii oameni, deși și EEG-ul, și clinica îmi indică faptul că…e ceva acolo.
MEDIA10: Lucrați zi de zi cu creierele umane. Practic, aveți în mâini minunata sursă a tuturor activităților pe care le desfășurăm. Dvs. vindecați motorul a tot ce a creat omul până la această oră. Cum v-a schimbat acest domeniu pe plan atât psihic, cât și fizic?
Dr. Georgian Ciobotaru: Fizic, mi-a crescut barba destul cât să mă întrebe lumea pe strada dacă nu vreau ceva de mâncare. Psihic însă, sunt destul de bulversat de tot ce mi se întâmplă. Am întâlnit la un moment dat un pacient aproape de o vârstă cu mine, pasionat de sporturi extreme, cu un diagnostic de cancer cerebral, cu speranță de viață de aproximativ 2 ani. Fără să vreau, am ajuns să simpatizez și să mă întreb la rândul meu: „Dacă mi s-ar spune că mai am 2 ani, ce aș face? ”. Așa că am ajuns să trăiesc oricum de parcă aș mai avea doar 2 ani de trăit, fără să îmi pese de ce se întâmplă în jurul meu. Fără planuri pe termen lung, fără dorințe de afirmare. Vreau doar liniște în minte atunci când ajung acasă în toiul nopții și pe cineva acolo să aibă grijă de mine. Este tot ce îmi mai trebuie, pentru că a pierde totul e extrem de ușor. Prefer astfel să investesc în oameni tot ce am, așa încât, ce am, să meargă mai departe prin ei și după ce nu voi mai fi.
MEDIA10: Apropo de oameni, v-am urmărit postările absolut spumoase, dar pline de învățături de pe Facebook. Am observat că aveți un umor cu care rar este înzestrat un medic și care prinde în social media. Acest umor poate ajuta pacientul pe plan psihologic? Bănuiesc că îl folosiți în discuțiile lungi cu cei care vă calcă pragul clinicii.
Dr. Georgian Ciobotaru: Vă mulțumesc mult pentru compliment! Nu mă așteptam sa fiu apreciat vreodată atât de mult pentru stilul literar. Scriu așa odată pentru că îmi place, însă mai mult decât atât, pentru că neurochirurgia poate fi fadă ca o lingură de făină pe stomacul gol. Umorul e ca un lubrifiant pentru neurochirurgia pe care nu o înțelegem nici noi uneori și mă bucur când am pacienți care îl savurează. Chiar am debutat de curând un podcast pe YouTube, pe canalul meu, cu unul dintre cei mai amuzanți pacienți de-ai noștri. Din experiență, am observat că evoluția unui pacient este net influențată de starea de spirit și de încrederea pacientului in propria lui vindecare. Așadar, dacă pot să ajut în acest sens, de ce să nu o fac?
Aparatură nouă, medici neinstruiți să o folosească
MEDIA10: Care este cazul care v-a impresionat cel mai mult și de ce?
Dr. Georgian Ciobotaru: La sfârșitul anului I de facultate, merg în practică la unitatea de primiri urgente a unui spital mic, de provincie. Ne sosește un copilaș de un anișor, de etnie rromă, înecat cu o bucățică de carne – părinții îl lăsaseră pe un scăunel, lângă masă, să ronțăie dintr-o bucățică de carne. Cade de pe scăunel și-o aspiră în trahee. Deși înecat, reușea să mai respire puțin pe lângă ea, menținând saturații în oxigen de 95%. Medicii, fără vreo experiență particulară în ce privește copilașii atât de mici, încearcă orice – să aspire bucățica, să o extragă cu o pensă, absolut orice. Și la un moment dat, fiecare pleacă să caute cele necesare unei noi manevre. Rămân doar eu cu el. Mă prinde cu mânuțele lui mici și se uita la mine cu ochii mari si albaștri, implorându-mă parcă să-l scap. Spitalului îi lipsea un bronhoscop, aparatul necesar vizualizării căilor bronsice, așa că cel mic a fost trimis la București. La 80 de km de București, intră în stop cardio-respirator și moare. Două ore mai târziu, aflam că spitalul avea un bronhoscop nou-nouț, dar ținut sub cheie pentru că niciunui medic nu i se făcuse instructaj despre cum se folosește.
MEDIA10: Impresionant și marcant totodată. Întâmplarea aceasta dureroasă mă duce cu gândul la o altă întrebare: Dacă ați putea schimba orice lege din țară, care ar fi aceea?
Dr. Georgian Ciobotaru: Aș începe prin a da putere mai mare oamenilor mai mici. Astfel, aș da drept de veto colegilor dintr-un departament la angajarea unui nou membru al echipei. Spre exemplu, un asistent nou este angajat de HR/ șef/ etc, însă va trebui validat de către echipă după 3 luni de probă. Iar dacă echipa consideră că ceva nu este în regulă, nu există o discuție nici cu șeful, nici cu HR-ul, cu nimeni. Există o înștiințare prin care el nu este acceptat, așa încât ei ăa nu fie influențați. În fond, îngrijirea unui bolnav nu revine unui om, ci unei echipe. Apoi, aș încerca angajarea unui număr impresionant de secretare care să degreveze medicii de sarcinile administrative: de ce trebuie să avem medici care să dea telefoane, să scrie concedii, să completeze de mână foi, etc? Nici nu mai spun că aș interzice documentele scrise si aș obliga toate spitalele să treacă în mediul online: urmărirea pacienților bazată pe foi de observație online, cu alerte si grafice care să conecteze informații esențiale, precum medicația de statusul renal, febra de antibiotice, etc. Lucrez la un sistem de genul acesta de 2 ani și nu am reușit să pun absolut nimic în practică. Îmi lipsesc atât oamenii, cât si finanțarea, iar teama cea mare este că și dacă aș reuși performanța de a obține un proiect de calitate, nu ar fi implementat. Ce mi se pare îngrozitor este că proiectele acestea sunt în general conduse de informaticieni, contabili, economiști, programatori, etc, fără a solicita sprijinul asistenților sau a medicilor. Aș schimba multe, dar sunt prea mic.
Nu în ultimul rând, aș schimba permanența profesorilor in funcții: în Statele Unite, dacă feedbackul studenților sau al rezidenților este unul slab, se revocă profesorului calitatea de cadru didactic și acesta își pierde dreptul de a preda până la finalizarea anchetei interne. În România, odată ajuns în frunte, exact ca un limax, somitatea se lipește de scaun până la climaxul disperării celor mici, cărora le rămâne străinătatea ca unică salvare.
MEDIA10: Ajungem astfel, la o ultimă întrebare care se leagă de nemulțumirile dvs. de mai sus. Școala din România îi pregătește îndeajuns pe viitorii medici? Și vorbim aici strict de bucățica în care activați. Am văzut că predați niște cursuri, prin filmulețe interactive și catchy. V-a lipsit interacțiunea cu profesorul în facultate?
Dr. Georgian Ciobotaru: Să vă răspund pe scurt la prima întrebare, din păcate… nici vorbă. Școala din România este una extrem de slabă, bazată pe tehnici de predat de o calitate foarte redusă, indiferent cât se laudă marii profesori cu performanțele lor. Să luăm anatomia, spre exemplu, a rămas neschimbată încă din vremea unor profesori cărora le mai putem studia doar oasele acum, ajunse ulcele. Este inadmisibil în secolul acesta să mai dictezi studenților. Un asemenea gest era blamat chiar de Eminescu: „dictează numai an cu an acelaşi caiet vechi şi unsuros, unor urechi nouă”. Totuși, la orele de anatomie eram ca un lan de grâu: când deschidea profesorul gura, ne aplecam cu toții pe caiete. Eu mă aplecam pe laptop, de unde nu mă mai ridicam, că dormeam o oră jumate legată, acolo perfecționându-mi tehnica de a dormi oriunde și oricând. Mi-a prins bine, în special când operam cu mari profesori, cu ale căror performanțe în sălile chirurgicale îmi era rușine. Ca să-mi spăl însă păcatele, am început să predau acum. Am, pentru moment, o serie de cursuri de imagistică – radiografie, CT si RMN cerebral în cadrul Medworkshops, la care se poate înscrie oricine și tot oricine mă poate trage de mânecă în cazul în care cursul nu prezintă calitatea așteptată. Ce este important de notat este faptul că aceste cursuri nu sunt gratuite. Într-un sistem rațional, unde facultatea oferă cursuri de calitate, gratuite, oamenii ca mine ar trebui să moară de foame. Am de asemenea pe Udemy și un curs despre examenul neurologic, filmat cu aceeași aparatură și același cameraman cu care s-a filmat „Amintiri din epoca de aur”. Voi încerca pe viitor sa creez cursuri despre tot ce nu am avut eu parte în facultate, ca o palmă la adresa majorității profesorilor mei, pentru care nu mai nutresc niciun respect după ce am înțeles felul în care ne-au limitat accesul la învățământ de calitate.
