SFATUL AVOCATULUI. Depășirea competențelor medicului în tratarea pacienților COVID-19

Îngrijirea pacienților COVID-19 aduce medicilor multe provocări de natură juridică, dar și etică. Pentru a găsi răspunsurile corecte la cele mai frecvente întrebări, pe care le au cadrele medicale în această perioadă, am ajuns în cabinetul avocatei Cristina Plăiașu, doctorand în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din Craiova. 

Media10: De ce lege este reglementată răspunderea medicului în general și mai ales în acest context al pandemiei COVID-19?

Cristina Plăiașu: Răspunderea medicului este reglementată în principal de Legea privind reforma în domeniul sănătății 95/2006, în subsidiar este necesar să ținem cont si de prevederile Legii drepturilor pacientului 46/2003 și de Codul deontologic al medicilor. Iar conform acestor prevederi legale, medicul este obligat să acționeze în limitele competenței sale.

Legislatia in domeniu medical este o provocare nu numai pentru medici dar si pentru juristi. Aprofundând acest domeniu am putut constata cum unele lacune legislative pot sa creeze o stare de incertitudine si sa adauge un stres inutil personalului medical.

Protocolul de tratare a pacientului cu virusul Sars Cov2 din 27.11.2020 a adus mai multa claritate, în sensul ca a recomandat o colaborarea între medicii din diverse specialități medicale pentru a putea îngriji manifestările variate/complexe ale COVID-19.

Ca atare, personalul medical va trebui sa fie extrem de atent să nu actioneze cu depasirea competentelor medicale si sa solicite consult interdisciplinar ori de cate ori este cazul.

Depășirea competențelor recunoscute sau acordate poate constitui temei de atragere a răspunderii civile pentru eventualele prejudicii apărute în exercitarea actului medical.

Medicul poate interveni cu depășirea competențelor, doar dacă sunt îndeplinite următorarele condiții cumulative:

  • Este un caz urgent, și
  • Nu există personal medical cu competența necesară.

În cazul pacienților cu forme severe și critice de COVID-19, Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2 aprobat prin Ordinul nr. 1418/2020 prevede competența medicilor de terapie intensivă.

Pentru tratarea bolnavilor cu forme ușoare și medii, medicii vor acționa în limitele competențelor de specialitate. Depășirea competențelor va putea atrage răspunderea acestora.

Media10: Aș vrea să vorbim cât mai concret și pe înțelesul tuturor. Ne puteți prezenta un caz în acest sens și cum ar trebuie să se procedeze?

Cristina Plăiașu: CAZ: Într-un spital din București, pacient internat pe secţia de urologie, testat pozitiv pentru Covid. Spitalul nu are angajat medic infecţionist, pneumolog și nu există medic internist disponibil. Medicul urolog solicită control de specialitate, dar, în contextul actual, solicitarea sa rămâne fără răspuns. Cum poate acţiona medicul în mod legal și etic, fără să aștepte ca viaţa pacientului să fie pusă în pericol?

Dacă se ajunge la urgența medicală și dacă nu există personal cu competențe necesare, cum ar fi cazul de mai sus, medicul poate să acționeze cu depășirea competențelor, fără să fie răspunzător de un eventual prejudiciu produs.

Dacă pacientul pozitiv la testul de COVID-19 nu este un caz de urgenţă, medicul urolog nu va putea stabili tratamentul pentru infecția cu virusul SARS-COV-2.

Este etic pentru medicul curant să aștepte agravarea stării de sănătate pentru a interveni, cu posibilitatea ca o intervenţie ulterioară să fie tardiva? Având în vedere că prin chiar Protocolului de tratament al infecţiei cu virusul SARS-Cov-2, pacientului trebuie să i se administreze medicație antivirală cât mai repede după stabilirea diagnosticului și apariția primelor simptome, orice așteptare creează premisele înrăutățirii stării de sănătate. Poate prescrie medicaţie cu depășirea competenţelor profesionale? Din punct de vedere legal, răspunsul este negativ.

Media10: Ce recomandă protocolul de tratament al infecţiei cu virusul SARS-Cov-2?

Cristina Plăiașu: „Medicația antivirală trebuie administrată cât mai precoce după stabilirea diagnosticului (de dorit de la începutul perioadei simptomatice), urmărindu-se:

 – limitarea riscului de trecere a pacientului către faza dominată de excesul de inflamație, în care apar mai frecvent manifestări severe de boală;

– reducerea duratei de evoluție a bolii și a spitalizării pacientului, ceea ce crește siguranța pacientului și reduce consumul de resurse pentru fiecare pacient în parte

În concluzie, tratamentul antiviral ar trebui început cât mai rapid după debutul simptomatologiei…. Alegerea antiviralelor va depinde de efectele adverse posibile, de patologiile pacientului, precum și de disponibilitatea unuia sau altuia dintre antivirale la un moment dat.”

Media10: Care sunt limitele răspunderii personalului medical în acest context?

Cristina Plăiașu: Cu privire la răspunderea personalului medical arătăm că există trei situaţii în care acesta nu răspunde, dar acestea nu sunt în măsură să acopere situaţia de caz descrisă.

Conform legii 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în ipoteza în care, cu ocazia exercitării profesiei, se produc daune și prejudicii, medicul nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat atunci când prejudiciul se produce din cauze externe de acţiunea sa.

 Astfel medicul nu răspunde când daunele sau prejudiciile se datorează:

  1. i) condiţiilor de lucru ii) dotărilor insuficiente cu echipamente de diagnostic și tratament iii) infecţiilor nosocomiale iv) efectelor adverse v) complicaţiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie și tratament vi) viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanţelor medicale și sanitare folosite

În cazul infecţiilor nosocomiale, de exemplu, sau ale defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, unitarea sanitară este considerată răspunzătoare. 

Media10: În ce condiții medicul nu este răspunzător?

Cristina Plăiașu: Medicul nu este răspunzător, dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile legale, respectiv

  • medicul acționează cu bună-credință,
  • intervenţia se produce într-o situaţie de urgență, iar
  • actul medical este îndeplinit în limitele competenței acordate.

De asemenea, pentru ca medicul să nu fie răspunzător atunci când acționeză cu depășirea limitelor competenței este necesar să ne aflăm în caz de urgență, și să nu fie personal medical ce are competența necesară.

Conform Normelor metodologice: „dovada cazurilor în care nu este disponibil personal medical ce are competență în efectuarea unui act medical se face cu acte ce emană de la reprezentantul legal al furnizorului de servicii medicale și care atestă personalul existent la locul furnizării actului medical ce a fost generator de prejudicii”

Media10: În acest context este important să definim și să înțelegem 3 termeni: buna-credință, urgența medicală și competență. Ce ar trebui să știe cadrele medicale?

Cristina Plăiașu: Buna-credință reprezintă convingerea intimă, personală a celui care săvârșește actul medical că acționează în conformitate cu legea, cu respectarea procedurilor medicale și în cel mai bun interes al pacientului.

See Also

Conform codului civil, buna-credinţă se prezumă, până la proba contrară, ca atare sarcina probei relei credinţe aparţine celui care o invocă.

Urgență medicală este definită de legea 95/2006 ca fiind: “accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat și/sau a asistenței medicale de urgență, la unul sau mai multe niveluri de competență, după caz. Ea poate fi urgență cu pericol vital, unde este necesară/sunt necesare una sau mai multe resurse de intervenție în faza prespitalicească, continuând îngrijirile într-un spital local, județean ori regional, sau urgență fără pericol vital, unde îngrijirile pot fi efectuate, după caz, cu sau fără utilizarea unor resurse prespitalicești, la un centru ori cabinet medical autorizat sau, după caz, la un spital”

Cu privire la competențe, arătăm că  legea 95/2006 prevede că intervenţia medicului se face în conformitate cu specializarea acestuia și cu competenţele stabilite conform specializării.

Competenţa profesională este cea dobândită în urma parcurgerii curriculum-ului de pregătire în specialitate și susţinerii examenului de verificare a cunoștinţelor. Având în vedere că legea prevedere termenul “competenţă acordată”, noțiunea poate cuprinde atât competenţa profesională dobândită, dar și competența acordată printr-un alt act.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, competenţă este un termen ce comportă două sensuri. Prin competenţă se înţelege: – capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuţie, precum și – capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii.

Ca atare într-o asemenea situație, opinăm că doar în cazul în care personalul medical, iar în speța noastră medicul, care ar primi în atribuții tratarea pacientului și administrarea tratamentului stabilit prin Protocolul de tratament al infecției cu virusul SARS-Cov-2 aprobat prin Ordinul nr. 1418/2020, ar acționa sub protecția legii. În toate celalalte situații, cu excepția cazurilor de urgență, acțiunea sa este limitată la competențele dobândite prin specializare, iar acțiunile sale legale ar fi rezumate la a solicita consult interdisciplinar.

Prin urmare, în contextul legislativ actual, medicul urolog din cazul expus initial dacă acționează fără ca pacientul să fie în stare de urgență își va asuma riscul de a răspunde civil în ipoteza producerii unui prejudiciu.

Media10: Apar însă probleme de natură etică.

Cristina Plăiașu: Problemele de natură etică sunt mari.

Prin Protocolul de tratament al infecţiei cu virusul SARS-Cov-2 se recomandă o intervenţie precoce, concomitentă cu apariţia simptomelor, necesară pentru a preîntâmpina agravarea stării de sănătate.

În acest context, este evident că se impune intervenţia rapidă a medicului, care este conștient de riscul suportat de către pacient ca urmare a unei întârzieri în tratarea infecţiei. Dar acesta nu poate acționa legal, ci este obligat să aștepte consult interdisciplinar.

Media10: Care este concluzia pe care trebuie să o tragem, elementele principale pe care personalul medical nu trebuie să le uite?

Cristina Plăiașu: S-ar impune stabilirea și atribuirea de competențe pentru medicii curanți, care să le permită, în cazul lipsei personalului medical cu competențe profesionale adecvate, să trateze infecția cu SARS-Cov-2 a pacientului, ce prezintă simptome ușoare și medii și care este internat în cadrul altei secții decât terapie intensivă.

Aceasta concluzie a fost infirmată de către ultimul Protocol elaborat în tratarea infecției cu virusul SARS-Cov-2, care recomandă,  în continuare, colaborarea dintre medicii de specialități diferite în aceste cazuri.

 

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

COPYRIGHT 2021 Creat de WEB GRYG DESIGN. Toate drepturile rezervate.

Scroll To Top